Măsurarea timpului pentru țăranul de odinioară nu se facea exact și precis ca astăzi. „Timpul Țăranului este mai puțin măsurat cu ceasul și mai mult măsurat cu sufletul”, spunea Horia Bernea.

Momentele unei zile, în desfășurarea lor, erau formate, în limbaj popular, din expresii simple și precise. Astfel, pe la orele 5 dimineața, când întunericul începe să se risipească, întâlnim expresii ca: ”se înmoaie întunericul” sau ”dinspre ziuă”. De pe la 5-6 dimineața țăranii spuneau că e „mijitul zorilor”, când se arată roșață pe cer, iar pe la 6-7 este ”dimineața”, când răsare și se ridică soarele pe cer.

Urmând cursul firesc al momentelor zilei întâlnim expresii ca: prânzul mic, amiaza, prânzul mare, vecernia, chindia, apusul, amurgul, seara, începutul nopții, miezul nopții, la cântători, un adevărat și complet orologiu format din cuvinte care pentru noi cei de azi au rămas golite de semnificație și absente din vocabular.

În mentalitatea tradițională, timpului i se atribuie chiar însușiri omenești. Bătrânii spuneau: „Când se făcea din noapte zi, se zice că se întâlnește miazăzi cu miazănoapte la răscruci. Dau mâna, și miazănoapte se retrage pe o parte, așa pe nesimțite, pe la spatele lui miazăzi.” Și asa, jocul timpului se face mereu! Pentru omul satului de altă dată, momentele și orele din zi, dar și din noapte, sunt realități obiective, cu însușiri și acțiuni asupra vieții acestuia.

Exista credința că anumite activități aveau izbandă numai dacă erau făcute în momente importante ale zilei sau nopții. Bătrânii spuneau: „Când vrei sa faci ceva, să pornești un lucru, ia seama la vreme. Tot ceasul are felul lui și norocul lui, numai atunci ceea ce vrei să faci are înțeles!”

Inventarea ceasului a reprezentat una din­tre acele mari creatii umane care, desi ramase anonime (nascocirea ceasului ii apartine probabil unui mestesugar genial, italian sau francez, de la finele anilor 1200 d.Hr.), au schimbat cursul istoriei si al vietii sociale. Primul orologiu in toata puterea cuvantului a aparut in secolul al XIII-lea, dar de-abia un secol mai tarziu au devenit ceasornicele ornamente obisnuite ale edi­ficiilor publice din orasele germane.

Puse in miscare de greutati, aceste ceasuri nu erau foarte precise, asa ca nu s-a putut pu­ne prea mare baza pe corecti­tudinea lor pana in secolul al XVI-lea. Ideea de masu­rare a timpului in minute si secunde fusese gandita deja de matematicienii secolului al XIV-lea, dar ceasurile au devenit suficient de performante pentru a permite indicarea minutelor si, mai tarziu (in secolul al XVIII-lea), a secun­de­lor abia dupa in­ventarea pendulului, in 1657.

Clepsidrele cu nisip au aparut in secolul al XIV-lea. Ele s-au dovedit mult mai avan­tajoase decat cele „clasice“, cu apa: puteau functiona la orice temperatura si erau mai ieftine si mai usor de fabricat/utilizat. Folosite la fel de frecvent in viata privata si in cea publica (o legenda malitioasa spune ca au fost inventate pentru a limita dis­cursurile oratorilor), in biserici, in bucatarii si pe corabii, clepsidrele au masurat timpul europenilor pana in secolul al XVIII-lea, desi intre timp aparusera si orologiile me­canice. Marele neajuns al ceasurilor cu nisip era ace­la ca trebuiau intoarse frecvent si nu pu­teau masu­ra in­ter­va­le tem­po­­rale lungi, caci ar fi fost ne­voie de canti­tati spo­rite de nisip si deci de recipiente foarte volumi­noa­se. Aceasta pro­blema nu exista in Chi­na, unde se folo­sea o metoda ba­zata pe com­bustie. De niste betigase din lemn etalonate erau legate, cu fire de ma­tase, bilute meta­lice. Rand pe rand, firele ardeau, lasand sa cada, la inter­vale regu­late, micile sfere de metal intr-un recipient. In Europa, „lumanarea orara“ este o inven­tie atribuita lui Alfred cel Mare, rege al Angli­ei intre anii 849-889.

Pentru a-i rea­min­­ti suveranului orele cand trebuia sa-si faca rugaciunile, niste lumanari „gra­da­­te“ ma­surau scurgerea timpului, pro­por­tional cu descresterea lungimii lor. Era insa o meto­da prea putin exacta compa­rativ cu beti­soarele combustibile din Orient. in se­co­lul al XV-lea, italianul Cardano a perfec­ti­onat siste­mul, in­lo­cu­ind lumana­rea cu o lampa cu ulei, prevazuta cu un rezer­vor transpa­rent, de aseme­nea gradat. Cand voiai sa afli ce ora este, n-aveai decat sa „citesti lampa“, uitandu-te la ce nivel a ajuns uleiul in rezervor.

Initial, ceasurile nu aveau limba si cadran si nu faceau decat sa „sune“ orele. Se gaseau mai cu seama in biserici si, multa vreme, europenii au trait in ritmul acestor orologii; ele marcau trecerea orelor intoc­mai cum sarbatorile religioase ritmau scur­ge­rea anului. Ce-i drept, primele ceasornice nu erau de foarte mare incredere, dand erori semnificative, care puteau ajunge pana la o ora pe zi. Ulterior, greutatile au fost inlocuite cu arcuri metalice care, destinzandu-se treptat, furnizau energia necesara miscarii pieselor. Pasul urmator pe drumul spre precizia maxima l-a repre­zen­tat inventarea pendulului.

Galilei a formu­lat, in 1583, principiul conform caruia perioada de oscilatie a unui pendul nu depinde de amplitudinea oscilatiei, daca variatiile nu depasesc o anumita limita. Concret, micile oscilatii sunt izocrone (constante si regulate) daca amplitudinea nu depaseste 10 grade – desigur, in absenta frecarii cu aerul. Trebuia deci gasit mijlocul de a se folosi precizia matematica a oscila­tiilor pendulului si de a se intretine misca­rea acestuia. Meritul realizarii tehnice ii revine lui Christiaan Huygens, matemati­cian si astronom olandez (1629-1695), care, impreuna cu un mester ceasornicar pe nume Salomon Coster, a izbutit sa creeze un orologiu mecanic la care inaintarea rotilor dintate ce puneau in miscare unica limba a ceasului era reglata in functie de miscarea unui pendul. Cativa ani mai tarziu, au aparut arcurile spirale, care au imbuna­tatit considerabil precizia, motiv pentru care a putut fi adaugata si „limba mare“, care indica minutele. Toti ceasornicarii au inceput sa utilizeze aceste ameliorari teh­nice si, odata atinsa o precizie multumi­toare, cautarile s-au indreptat in alte di­rectii. De la marile orologii ale catedra­le­lor, trecand prin pendulele inalte pana in tavan, pendulele de masa si, in fine, ceasu­rile portabile, ornice din ce in ce mai mici s-au raspandit prin Europa, iar marile calatorii transoceanice le-au imprastiat pe toate continentele.

Ora solara e legata de ideea ca, atunci cand Soarele atinge punctul sau cel mai inalt (adica atunci cand traverseaza meridi­anul), este miezul zilei, iar in ziua urma­toare, cand Soarele traverseaza din nou meridianul, este din nou miezul zilei. Timpul care se scurge intre doua miezuri de zi succesive este uneori mai scurt, alteori mai lung decat cele 24 de ore ale timpului din ceasornic. În lunile de mijloc ale anului, lungimea zilei este foarte apropiata de 24 de ore, dar in jurul datei de 15 septembrie, zilele masoara doar 23 de ore, 59 minute si 40 de secunde, in timp ce in jurul Craciu­nu­lui, ele dureaza 24 de ore si 20 de secunde. Ora ceasului merge pe ideea ca fiecare zi are exact 24 de ore. Ceea ce nu este tocmai adevarat, dar e, bineinteles, mult mai con­venabil sa „jonglezi“ cu un Soare „mediu“, care „cheltuieste“ exact 24 de ore in fiecare zi, avand in vedere faptul ca ornicele meca­nice si mai recent, cele electronice pot fi construite in asa fel incat sa indice aceste perioade de timp ca identice.


  Sursa: stiinta-mister.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!