Laurențiu Barbu
În 1990, japonezul Norihiro Haruta venea la București să vadă cum arată capitala unei țări proaspăt ieșită din lagărul socialist. Japonezul nu a prins în clișeele sale evenimentul major al anului 1990: Mineriada din 13-15 iunie. Atunci, forțele de ordine, susținute de mineri (la chemarea președintelui Consiliului Frontului Salvării Naționale, CFSN, Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist Român, PCR), au intervenit în forță împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. Turistul nu a imortalizat nici atmosfera din jurul “duminicii orbului”, adică ziua de 20 mai 1990, mai devreme în an, când au avut loc în România primele alegeri libere de după al Doilea Război Mondial. Televiziunea Română (televiziunea de stat) era controlată de putere – CFSN – și a ajutat masiv cu propagandă. Astfel, puterea instalată după 22 decembrie 1989 a fost validată oficial când FSN a câștigat alegerile.
Norihiro Haruta a fost la București în afara acestor perioade tulburi și a reușit să surprindă atmosfera bucureșteană dintre sau de după ele. S-a concentrat însă pe alte aspecte: edilitar-urbanistic, arhitectonic, uman. A surprins Bucureștiul postceaușist, aproape postapocaliptic. În 1990, au fost sistate lucrările la noul centru civic, începute în 1980. Centrul Capitalei României părea un decor distopian fără sens: maidane virane imense tronau lângă Piața Unirii, bulevarde noi bordate de blocuri monumentale își făcuseră loc prin inima orașului, iar pe locul cartierului Uranus din dealul Arsenalului trona Casa Republicii, neoficial Casa Poporului, pe atunci încă nedevenită Parlamentul României. Regimul Ceaușescu (1965-1989) lăsase urme adânci în țesutul urban și mutilase ireversibil zone istorice ale orașului. Nici în prezent, Bucureștiul nu-și revine din tragedia ceaușistă.
Acestea fiind zise, hai s-o luăm la picior cu Norihiro Haruta și să vedem pe unde s-a oprit ↓↓↓
→ PIAȚA UNIRII
Casa Republicii, actual Parlament al României, în mare parte neterminată în 1990, se vede din Piața Unirii, de unde e făcută poza. În vârf tronează încă vechiul portdrapel mare (dispărut ulterior), construit să reziste curenților puternici de aer de pe terasă. Parlamentul se găsește încă în vechiul local din dealul Patriarhiei (actual Palat al Patriarhiei) și este de fapt o adunare constituantă (CPUN – Consiliul Provizoriu de Uniune Națională), până după alegerile din 20 mai 1990, când Parlamentul României redevine bicameral (Camera Deputaților și Senatul), pentru prima oară după război. În perioada comunistă, parlamentul unicameral al Republicii Populare Romîne (1947-1965) și apoi al Republicii Socialiste România (1965-1989) s-a numit Marea Adunare Națională.
Bulevardul Victoria Socialismului (actual Unirii, încă nedenumit așa la data pozei) pare finalizat. E mai lat și mai lung ca Champs Elysées-ul din Paris (dorința lui Ceaușescu). Pentru acest bulevard a fost sacrificat inclusiv vechiul cartier evreiesc dintre Piața Unirii și Piața Vitan. Bulevardul à la Phenian (Coreea de Nord) e pavat cu dale, are trotuare generoase, felinare impunătoare și vegetație bogată pe lateral. Dincolo de toate astea sunt retrase blocurile, singurele finalizate în 1990 de pe lungimea totală a bulevardului. În poză vezi tronsonul incipient al bulevardului, în stil canion (fără intersecții), dintre Piața Unirii și ce avea să devină Piața Constituției (nedenumită la data pozei). Pentru acest tronson, fusesese demolată și ștearsă de pe hartă o arteră istorică: Calea Rahovei, pe tronsonul ei de început. Bulevardul Victoria Socialismului trebuia să fie o promenadă de lux pentru nomenclatura comunistă care ar fi locuit în blocurile adiacente, conform conceptului inițial, nu să fie circulat intens de mașini.
Trafic intens și Dacii cu toptanul în fața Magazinului Unirea. Bucureștenii se bucură se trafic auto liber, după ce în anii ’80 au fost forțați de regimul comunist să circule în zile prestabilite, depinzând dacă numărul de înmatriculare al mașinii lor era par sau impar. Magazinul Unirea e în formă extinsă. Corpul central (magazinul vechi) din 1976, construcție modernă comparabilă cu ce se construia în Vest la acea dată, a fost extins în anii ’80 cu aripile Călărași și Splai, mult inferioare din punct de vedere al arhitecturii, pentru a se încadra în grandoarea noii Piețe a Unirii. Piața era punct esențial în noul centru civic ceaușist. În poza făcută de japonez, e prinsă exact partea magazinului unde în 1995 urma să se deschidă primul restaurant McDonald’s din România. Semnul de la etaj-stânga, “Închirieri casete video” e ceva nou, înainte de 1990 casetele video fiind interzise de regimul comunist. Casetele au devenit un simbol al tranziției românești.
Bulevardul 1848 (încă neredenumit I. C Brătianu la data pozei) la Pasajul Bulevardul 1848 (actual Pasaj Unirii), marcat de felinarul masiv. Blocul treizecist din dreapta păstrează magazinele din vremea comunismului (inclusiv siglele): Reparații Ochelari, Loto Prono, la fel și blocul cincizecist din stânga: Articole Electrice. În zonă e forfotă, așa cum a fost mereu în zona Pieței Unirii.
Ieșirea de la metrou Unirii 1, “la Horoscop”, cum o știe azi lumea. Panorama Pieței Unirii văzută din colțul ei sudic e postapocaliptică. Se vede clar că ce era înainte a fost ras și acum acolo tronează alte edificii. Blocul masiv din spate stă pe locul Spitalului Brâncovenesc și în zona Halei Unirii (monumente istorice demolate în anii ’80). Breteaua de circulație unde e azi capătul unor linii de autobuz nu e finalizată. Pe fundal-dreapta se vede linia centrului vechi. Piața Unirii a fost curățată de istorie în anii ’80, pentru a fi un model de spațiu urban al noii Capitale socialiste pe care și-o imagina Ceaușescu.
→ LIPSCANI
În 1990, centrul istoric nu era zona de distracție maximă de azi. Nici nu se punea problema. Rămăseseră în acest perimetru destule prăvălii și ateliere care te purtau zeci de ani înapoi în timp.
Centrul vechi a ieșit foarte cenușiu din comunism. Așa pare și în poza asta de la actuala Piață a Romei: trist și murdar. Un element esențial de civilizație urbană, azi dispărut din zonă: coșul de gunoi, pe care scrie “ADP – Sector 3″ dăduse deja pe-afară. E important de remarcat că la data pozei, sectoarele bucureștene au deja administrații ale domeniului public, instituții din subordinea primăriilor care se mențin și în prezent. O bicicletă e sprijinită pe stâlpul cu coșul de gunoi. Poza e în fața Magazinului București, pe atunci încă funcțional, azi în stare avansată de degradare. Pe fundal, case de pe strada Lipscani.
Japonezul merge mai departe pe strada Lipscani și ajunge la Magazinul Victoria, pe colțul cu Calea Victoriei. Găsește un peisaj dezolant, auster și cam pustiu. Clădirea care în interbelic a adăpostit filiala bucureșteană a celebrelor Galerii Lafayette din Paris e o umbră a gloriei de altădată. Balustrada art déco e singura care trădează vârsta clădirii, altminteri poți crede că e Magazinul Unirea, Magazinul Cocor sau chiar Magazinul Titan. Ești la raionul de textile. În prim-plan, un aranjament de mare fantezie cu o ghindă și niște pânză – reclamă la Extra, de la Intex Păulești. Pe fundal, vânzătoarele stau de vorbă printre rafturile de lemn masiv, iar puținii clienți, pe care-i vezi în oglinzi, rătăcesc prin magazin.
→ LA SCALA
Pe bulevardul Nicolae Bălcescu, în vecinătatea intersecției de la Scala. Cadrul ar putea bine-mersi să fie din anii ’50, la cum sunt îmbrăcați oamenii și la activitatea de descărcare a mărfii mult-așteptate. Aplouat. Pe fundal, Palatul Scala (clădirea treizecistă cu cinematograful). Un cadru destul de trist.
Trafic pietonal intens în intersecția de la Scala (Magheru cu C. A. Rosetti), firmă din vechiul regim pe colțul Palatului Scala (stânga) și vedere centrală asupta blocului Scala II (1979), ridicat pe locul celui din anii ’30 (prăbușit la cutremurul din 4 martie 1977).
→ ALTE LOCURI
Strada Berzei la Piața Ilie Pintilie (încă denumită așa în 1990) și Hala Matache. Zona își menține caracterul comercial tradițional. Piatra cubică nu e încă înlocuită cu asfalt – asta se va petrece un deceniu mai târziu. Perspectiva duce spre intersecția cu Calea Griviței și strada Buzești. În dreapta, la intersecția cu strada Popa Tatu, bustul lui Haralambie Botescu. Pe colțul cu Buzești, fundal-stânga, silueta arsă este a clădirii cu librărie la parter și Cinema Feroviarul prevestește soarta zonei. Imobilul care în interbelic adăpostise Clubul Partidului Național Liberal a fost incendiat de locatari, zice-se, pentru a face rost de locuințe noi. Tot ce se vede pe partea stângă va fi demolat între 2011-2013, în mandatul primarului general Sorin Oprescu, pentru a supralărgi strada și a defini axa Buzești-Berzei. Hala Matache, monument istoric important al Capitalei, urma să fie demolată în 2013. Administrația bucureșteană rămâne tributară concepțiilor urbanistice expirate ale anilor ’60-’70 de lărgire a șoselelor pentru a face loc automobilelor, contrar concepției actuale (practicată în țările civilizate) de reducere a traficului auto, pietonalizare și încurajarea transportului alternativ (în comun, ecologic, etc.).
Muncitori pe un șantier bucureștean încă deschis. Regimul Ceaușescu a lăsat Capitala cu multe proiecte nefinalizate: ansambluri de blocuri, centrul civic, circurile foamei (devenite mall-uri sau demolate), etc.
→ OAMENII LUI ’90
Norihiro Haruta s-a concentrat și pe fotografierea unor bucureșteni de rând, așa cum aleseseră ei să-și petreacă ziua. Oameni de toate vârstele și ocupațiile se regăsesc în câteva cadre excelente, care arată cu ce se îndeletniceau în 1990 unii locuitori ai Capitalei.
Pensionar bătrân venind de la cumpărături pe o strada pavată cu piatră cubică. Vezi și-o bază de felinar foarte frumoasă, mai bătrână ca pensionarul, probabil. Noua Românie democratică era deja al treilea regim (după comunism și monarhie) pe care îl apuca acest – cel mai probabil – veteran de război.
Distracție într-o fântână la Unirii. Pe atunci noi-nouțe, fântânile devin loc temporar de bălăceală pentru o mamă și fetița ei.
Băiat pozând pentru fotograf pe strada Lipscani, în zona sălii Rapsodia a Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”. Clădirea dejistă din anii ’50, în dreapta pozei, e un reper cultural al zonei centrale bucureștene. Azi îi zice mai simplu și mai pueril “Teatrul de pe Lipscani”, e și club. În plan secund, intersecția Lipscani-Șelari. Cadrul din 1990 e diferit de ceea ce vezi azi: strada Lipscani are trotuare, e asfaltată, iar prăvăliile de la parterul caselor păstrează tâmplăria și feroneria originale. Termopanul și rama sa nu există încă.
Cumpărături, coadă la cântar, o scenă din anii ’80 care persista și în Bucureștiul lui 1990.
Magazin pe colț de stradă și celebrele navete cu sticle de lapte, de asemenea târâte în postcomunism. Cadrul e interesant pentru că ai cam toate palierele de vârstă prezente.
Bucureșteni mari și mici se bucură de răcoritoare, poate un Cico rece, produs local. Marile mărci de răcoritoare încă definitivează strategia de a intra pe piața românească, o piață nouă de desfacere.
Un cadru din 1990 care ar putea să fie și din anii ’70: un tânăr biciclist pe o stradă pavată cu piatră cubică, într-o zonă rezidențială (cel mai probabil adiacentă centrului orașului). Prăvălia de pe colț se închisese de ceva timp.
Mamă și fiică, într-un decor aparent industrial. Mama – fumătoare anonimă cochetă, iar fiica – nedumerită de fotograf.
Soldați tineri ai Armatei Române se pozează cu prietenii lor pe bulevardul Libertății, în fața Casei Republicii. Câțiva copii admiră uniformele și aparatul foto. Bulevardul Libertății, creat special să treacă prin fața actualului Parlament, e și el pavat cu dale în 1990. Aceste dale vor deveni un stres pentru șoferi și mașinile lor, așa că vor fi înlocuite cu asfalt în jurul anului 2000. Deoarece zona nu fusese gândită pentru trafic auto intens, dalele nu aveau să reziste presiunii.
Continuarea cadrului anterior. Tinerii cadeți se pozează cu colosul bucureștean, Casa Republicii, în piața din fața acesteia, azi denumită Piața Constituției. Palatul ceaușist este cocoțat pe dealul Arsenalului, care a fost sacrificat integral, cu toată istoria lui de câteva secole, cu tot fondul locativ construit, extrem de valoros. Așa arată actualul Parlament în 1990. Fațada e gata, însă la interioare mai e mult de lucru. Camera Deputaților se mută aici abia în 1994, iar Senatul 10 ani mai târziu, în 2004. Casa Poporului mai adăpostește în prezent Curtea Constituțională a României (CCR) și Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC). Un detaliu interesant: uniformele soldaților sunt, în 1990, aproape identice cu cele din comunism. Se vede, totuși, o diferență la berete: emblema cu spice a Republicii Socialiste România e ștearsă.
→ CONCLUZII
20 de poze. 20 de instantanee care te conectează la o epocă recentă, pe care mulți dintre noi au prins-o și poate au uitat-o. O epocă tulbure, extrem de tensionată, plină de speranță, un nou început de drum pentru democrația românească. Japonezul Norihiro Haruta a făcut câteva poze care acum sunt cu atât mai valoroase, deoarece arată că Bucureștiul lui 1990 era cam la fel ca Bucureștiul lui 1989, dar fără Ceaușescu. Excelente din punct de vedere documentaristic, cadrele de mai sus imortalizează un oraș și niște oameni proaspăt ieșiți dintr-un regim represiv, după niște evenimente sângeroase în decembrie 1989. Se văd niște muguri de capitalism și de libertate, însă nici azi, la peste două decenii de la pozele astea, nu avem o democrație funcțională. Oamenii lui 1990 probabil nu și-au imaginat că procesul de democratizare va fi așa lung.
Sursă articol: http://www.bucurestiivechisinoi.ro/
