Data exactă a naşterii poetului Dimitrie Bolintineanu nu este cunoscută cu exactitate (1819 sau 1825). La doar 6 ani a rămas orfan de ambii părinţi, fiind crescut în continuare de unele rude mai bogate. Deşi orfan, a găsit resorturile motivaţionale necesare pentru a face studii strălucite. A fost înscris la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti şi a beneficiat de sprijinul celor mai importanţi profesori la vremea respectivă. La 17 ani, Bolintineanu publică prima sa poezie „O fată tânără pe patul morţii“, în revista „Curier de ambe sexe“, coordonată de Ion Heliade Rădulescu.

Ion Heliade Radulescu

Acesta îl remarcă pe talentatul tânăr şi îi cere să trimită în continuare alte creaţii. La 20 de ani pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile din postura de bursier. Peste încă doi ani publică primul său volum de poezii intitulat „Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu“. În 1848 va sprijini mişcarea paşoptistă, iar după înfrângerea revoluţiei va fi silit să plece în exil. Se va îndrepta spre Paris, unde îşi va continua studiile întrerupte. Va petrece ceva timp în afara ţării, nefiindu-i permis accesul nici la invitaţia oficială a domnului Grigore Ghica de a prelua o catedră de literatură la Universitatea din Iaşi. Înalta Poartă se temea de foştii revoluţionari. De-abia în 1859, după unsprezece ani de peregrinări, se va putea întoarce în ţară.

Grigorie Alexandru Ghica

Dezamăgire şi uitare

Dimitrie Bolintineanu nu a fost nici un moment un scriitor răsfăţat, obişnuit cu premiile literare sau invitat de seamă la diverse conferinţe. După întoarcerea în ţară a continuat să publice poezii şi impresii de călătorie la intervale regulate. În paralel, a îndeplinit şi o funcţie politică de seamă: „ministru de externe, culte şi instrucţiune publică.“ În ciuda acestor merite politice şi culturale deosebite a pătimit acelaşi lucru ca Grigore Alexandrescu: a fost uitat. Din 1866, când a decis să se retragă din viaţa publică, şi până la moartea sa, survenită pe 20 august 1872, faima i-a dispărut total, lăsând locul unei singurătăţi apăsătoare. Bolnav, trăind în mizerie, Bolintineanu este silit să îşi scoată biblioteca la licitaţie. Prietenii săi, Costache Negri şi Vasile Alecsandri, o cumpără şi i-o dăruiesc înapoi. În cele din urmă poetul este internat la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, unde a şi murit. La îngroparea sa au participat foarte puţini amici, la fel ca la Grigore Alexandrescu. La mai puţin de zece ani de când atingea culmile gloriei, Bolintineanu se stingea în anonimat.

Costache Negri

Creaţia nouă

Astăzi, Bolintineanu nu mai este citit aproape deloc, deşi el reprezintă unul dintre pionierii romantismului românesc. El este totodată primul autor al unui roman, „Manoil. Roman naţional“, înainte de „Ciocoii vechi şi noi“ scris de Nicolae Filimon. Legendele sale istorice au fost şi încă mai sunt foarte apreciate, datorită patosului viu care vibrează în ele. În epopee, dramaturgie, satiră şi fabulă, încercările lui Bolintineanu nu au fost prea reuşite. Nicolae Iorga nu l-a considerat nici măcar un scriitor mărunt, dar critica mai nouă i-a acordat un loc de merit în fruntea scriitorilor români din secolul al XIX-lea. În monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, George Călinescu precizează: „Bolintineanu este un poet fragmentar remarcabil şi o bună operă de izolare dă o colecţie surprinzătoare de instantanee poetice. El este primul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului, care caută cuvântul dincolo de marginile lui noţionale şi face din vers o singură arie. Bolintineanu este auditiv şi mecanic şi asta duce mai aproape de poezia modernă“.

Nicolae Filimon

Foamea de libertate

Bolintineanu a fost un om însetat de libertate, dornic să vadă Ţările Române eliberate de jugul otoman. Lucrul acesta l-a costat zece ani de exil, preţ pe care l-a plătit fără a se plânge vreodată de el. În poezia sa „Plângerile poetului român“, Bolintineanu exprimă acest deziderat, al destrămării robiei. „- O, pentru ce, poete, în cânturile tale/ Tu plângi această ţară în care te-ai format?/ Şi florilor ce creşte în astă verde vale/ Le spui cu ochii-n lacrimi că iarna-a-naintat?/ Dar ce lipseşte oare acestor ţări frumoase?/ Nu vezi locuitorii cât sunt de mulţumiţi?/ Că nimeni nu se plânge de zile dureroase/ Ş-aceasta dovedeşte că ei sunt fericiţi./ Când plângi această ţară tu eşti în amăgire;/ Legi, arte, instituţii în sânu-i înfloresc;/ Tot ce chezăşuieşte o dulce fericire,/ O dulce-ndestulare, nimica nu lipsesc.“/ „- Nimica nu lipseşte din câte zici tu mie,/ Aici pământul nostru e binecuvântat,/ El varsă râuri d-aur; dar îţi voi spune ţie/ Lipseşte libertatea, şi tot e întristat.“ Legile moderne, bogăţia, bunăstarea locuitorilor, frumuseţea peisajelor nu pot aduce şi nici întreţine libertatea.


Citește mai mult: http://www.istorie-pe-scurt.ro/dimitrie-bolintineanu-autorului-primului-roman-din-literatura-romana/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!