Elena Cuza – “Minunata Principesă”

Ţinuta dreaptă, părul negru pieptănat în două părţi, în rochii dantelate, cu camelii albe în păr… Elena Ro­setti-Solescu (1825-1909) – un ales suflet de femeie ­sortit să-şi trăiască destinul ală­turi de ­domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dacă ­vremurile nu i-ar fi hărăzit caracterul domol şi sfioşenia, această doamnă ar fi reuşit performanţa de a fi mai mult decât „umbra” unui domnitor.

Mica Elena Rosetti

Crescută la ţa­ră, printre mărunţişuri preţioase, precum mătăniile de mărgean ale bu­ni­căi de la Soleşti. Fiică a postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei sale Catinca, născută Sturdza. Atât Elena, cât şi fraţii săi, Constantin, Theodor şi Du­mitru, primiseră încă din copi­lărie o educaţie aleasă şi severă, sub supra­vegherea directă a mamei. „Ca­tinca Ro­setti (…) ca ma­mă fiind prea volun­ta­ră, gata ori­când să ho­tărască totul în familie, făcu în acest fel din copiii săi fiinţe slabe şi stân­gace. (…) Elena ră­mase multă vreme sub influenţa pu­ter­nicei personali­tăţi a Catincăi Rosetti şi crescu stă­pânindu-se şi cântărind uneori ­până la slăbiciune efectul vorbelor şi faptelor sale. Cât de deosebită fu astfel din această cauză de Alexandru Cuza, care era o fire îndrăzneaţă şi expansivă, bun de gură şi zefle­mist neîndurător”.

Pe Elena o surprinsese pragul adolescenţei cu primele preocupări timide de… cochetărie adolescen­tină. „În scurtele sale scrisori tri­mise mamei la Soleşti cerea mereu bani şi sfaturi pentru procurarea celor necesare: «Îmi iau libertatea de a-ţi cere pentru a doua oară mica ta umbreluţă, care mi-ar face foarte mare plăcere, dacă bineînţeles nu-ţi va trebui». (…) Pe lângă aceste mici preocupări ale Elenei Rosetti în ju­rul unei haine sau rochii de indian, ea se mai străduia să-şi împlinească şi cultura întreruptă, studiind după îndemnul de la Soleşti. «Dorinţa mea este să-ţi fac totul pe plac», scria mamei sale pe la 1840 Elena, în vârstă de 15 ani. (…) Elena Rosetti ajunse la vârsta de 19 ani, rămânând în fond aceeaşi fire timidă, plină de stângăcie şi naivitate ca şi în vremea copilăriei. (…) De această fiin­ţă timi­dă mai aproape de vârsta copi­lă­riei se îndrăgosti acel pe care contimporani de ai săi îl considerară un ci­nic. Alexandru Ioan Cuza (fiu al lui Ioan Cuza – boier „de clasa I-a pe lista boierilor din Moldova” şi al Soltanei – genoveză de origine) era sortitul…

Cu cinci ani mai în vârstă (născut la 1820) decât ea, plecat încă de tânăr la Paris, nu se întorsese în ţară decât cu titlul de membru al Societăţii Economiş­ti­lor din Paris, fără să fi terminat Facultatea de Drept la care se înscrisese du­pă terminarea liceului. „Când se în­toar­se în Moldova avea 23-24 ani. De sta­tură mijlocie, cu înfăţişare plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plă­cea tuturor de la prima vedere. „După obiceiul deprins de la Paris (…), Ale­xan­dru Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care-i speculau firea expansivă.(…) Pătimaş de jocul de cărţi, îşi pierdu mai târziu multe proprietăţi moş­te­nite de la părinţi. Îndată după veni­rea în ţară (…) întâlni pe Elena Ro­setti, care, deşi nu era fată bogată, făcea parte din protipenda­dă.” Şi se va că­să­tori cu ea… Iar ea îi va scrie mamei sale imediat după căsă­to­rie: „Crede-mă că noul sentiment pe care-l simt pentru bărbatul meu nu mă va putea împiedica să te pot iubi şi pe tine, scumpă mamă”…

Când Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi, în 1852, au apărut primele neînţelegeri în căsnicia cu Elena Ro­setti-Solescu. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei. „… Nu aş fi crezut niciodată că soacra mea va îngădui cuiva să vorbească despre mine nemernicii în prezenţa ei (…). Ah! Cât este de incalificabilă o anumită lume. Mizerie şi iar mize­rie! Toate acestea nu merită căs­catul unui somnoros”, se plângea Alexandru Ioan Cuza într-o scrisoare trimisă în 1852 cumnatului său din Ga­laţi. Şi a venit anul 1859… Mai precis noaptea de 5 ianuarie 1859. O siluetă tremurândă îşi frământă mâinile cu disperare în plină noapte. Vorbeşte singură: „Sunt prea slabă, prea fi­ra­vă, alături de un soţ prea aspru. Nu pot suporta această povară. Dar cu­raj. Dum­nezeu mă va ajuta…”. Pri­mi­se vestea alegerii: adunarea electivă de la Iaşi îl proclamase în unanimitate domn al Moldovei pe Ale­xandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie, Bu­cureştiul îl va alege domn al Mun­teniei pe acelaşi candidat. Ele­na, care nu putea suferi eticheta, a simţit imediat povara co­roanei dom­­neşti. Anturajul o conside­ră o micuţă conservatoare care gân­dea că viaţa politică nu li se potriveşte femeilor. Era nepregătită pentru noua situaţie. Iată ce îi scria mamei sale: „Am trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici eti­cheta, nici obligaţiile pe care trebuie să mi le asum”. Iar el… El cu cât devenea mai popular, cu atât se bucura mai mult de aprecierea femeilor. „Iubea sexul frumos”, spunea Dimi­trie Bolintineanu.

Momente delicate

Alte responsabilităţi, alte pro­vo­cări. „În saloanele Palatului din Iaşi în­cepuse a se arăta regulat de câte ori se afla şi Alexandru Cuza fru­moa­sa văduvă, Principesa Maria Efrem Ob­re­no­vici, mama viitorului Princi­pe al Serbiei, Milan, şi fiica cea mai mare a antiunionistului înfocat ce fusese Cos­tin Catargi”. Mai tânără cu zece ani decât soţia principelui Cuza, Ma­ria a reuşit să-l seducă pe Cuza, din 1860 destinul ei intersec­tându-se cu cel al lui Cuza. Elena a preferat să-şi gă­sească liniştea într-un exil în­de­lungat la Paris, ratând astfel pre­zenţa alături de soţul său la eve­ni­men­te majore. La insis­ten­ţele mamei sale, care îi cerea să re­vină la „locul” ce i se cuvenea, Elena răs­pun­dea: „Prinţul nu doreşte să mă întorc şi trebuie să mă supun voin­ţei lui”. Va reveni incognito în ţară în primăvara lui 1862. Încă îl iu­bea pe Cuza, în ciuda infidelităţii sale.

Elena se străduia să se ridice la ni­­velul aşteptărilor şi al îndatoriri­lor so­ciale care îi reveneau ca Primă Doam­nă a ţării. Putea fi găsită deseori cro­ind haine pentru săraci. Aten­ţia ei se îndrepta mai ales asupra or­fa­nilor. A creat azilul care îi poartă numele, ins­talat la Cotroceni, în 1862. S-a preocupat şi de educaţia femeilor, de proble­mele bătrânilor, de îmbunătăţirea con­­­diţiilor din spi­­tale, a întemeiat mu­zee şi a ctito­rit monumente publi­ce. Alecsandri îi va dedica „Mariei Sale Doamnei” vo­lumul de poezii populare, ca un semn al legă­turii dintre sufletul ei şi al poporului român. Deja în cercu­ri­le înalte era numită „Minu­nata Principesă”. A căutat să-şi impună soţul celor care nu-l priveau cu ochi buni. Trecea peste intrigi, răutăţi şi boieri in­vi­dioşi cu obişnuita ei ţinută dreap­tă: strân­gea mâna tuturor şi zâm­bea. Deşi via­ţa sentimentală tumultu­oa­să a lui Cu­za a creat deseori mo­men­te „de­li­ca­te”, marcate de mai scurte sau mai lungi perioade de des­­­păr­ţi­re, când Ele­na pleca în străi­nătate (la Paris, de obicei), o anume diplomaţie a re­pre­zen­­tat totuşi punc­­tul ei forte. Prin­ci­pesa dorea să îşi recapete locul la Pa­lat şi să „obţi­nă” plecarea Ma­ri­ei. Stu­poare însă: Cuza a infor­mat-o că Ma­ria îi năs­cuse un fiu nelegitim, Ale­xan­dru. În 1865 i-a urmat un al­tul, Dimitrie. Atunci s-a gândit Elena pentru prima oară la posibilitatea unui divorţ.

Sfârșitul

Se spune că organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au plă­nuit astfel lucrurile încât să îl sur­prin­dă pe Cuza în pat cu Maria Obre­novici. Conspirato­rii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei, care în­cerca să ajungă la soţul său, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Acesta părăsea ţara doar cu aman­ta, fără să o mai aştepte pe soţie… Elena va afla abia la 26 februarie că ei ajun­seseră deja la Viena. Întreaga familie i-a cerut Elenei să divorţeze, dar che­ma­rea datoriei a fost mai puternică: soţul său era acum un exilat şi ea do­rea să-i stea în preajmă. Împreună cu copiii din flori (Elena nu putea avea copii, prin ur­ma­re, trecând peste re­sen­timen­te, i-a înfiat pe cei doi băieţi rod al iubirii domnitorului cu Maria Obre­novici), şi-a urmat soţul în exil.

Anii de exil ai lui Cuza au fost cei mai fe­ri­ciţi pentru ea: au călătorit îm­pre­ună la Ems, Paris, Aix les Bains, Rei­chenhall, şi-au cumpărat o casă la Dabling, lângă Viena, o altă vilă lângă Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Îşi câşti­gase res­pectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dra­gostea. L-a îngrijit, cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vie­ţii, l-a ve­gheat când i-a murit în braţe… După moartea sa, Elena s-a întors în ţa­ră. Această doamnă deosebită a murit la puţin timp după aniversarea unei ju­mă­tăţi de veac de la Unirea Principatelor. La 24 ianuarie 1909 îi primise la căsuţa sa din Piatra-Neamț pe studenţii aduşi de profesorul Nicolae Iorga. A avut emoţii năucitoare pentru o femeie de 83 de ani. I s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, cărora le-a mulţumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. “Am supravieţuit tuturor”, îşi spune ea cu mândrie. Într-adevăr, Elena Doamna, bătrânica în negru, supravieţuise tuturor celor care îi marcaseră viața în vreun fel.

„În dimineaţa de 2 aprilie 1909, la ora 5, îşi dete sfârşitul, des­fă­cându-se de legăturile sale pă­mânteşti. (…). Fu îmbră­ca­tă în rochia neagră, pe care şi-o pregătise singu­ră. (…) În urma morţei sale, Mi­tropo­li­tul Moldovei trimise ordine ca pe tot întinsul Moldovei să se tragă clopotele bisericilor şi mânăstirilor, «pentru ca râul, pădurea şi muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza».

Sursa: istorie-pe-scurt.ro