Se spune că ”Dumnezeu a iubit florile și a inventat sufletul. Omul a iubit florile şi a inventat vaza.”. Nu există nici măcar un singur om care să nu se fi bucurat, măcar o dată în viață, de frumusețea unei flori. Chiar și cei mai reci sau insensibili oameni, au zâmbit, cel puțin o singură dată, în fața unui covor de flori sau a unei simple petale.

Florile nu sunt doar frumoase. Ele joacă, de asemenea, un rol vital în relația noastră cu ceilalți, dar și cu ecosistemul nostru. Beneficiile florilor pentru oameni sunt numeroase. Prin petalele lor colorate, prin parfumul și formele lor, prin energia pe care o au, florile ne dau forța de a învinge stările de stres, necazurile şi chiar unele boli cronice.

Atunci când mergem în vacanțe, ne oprim mereu pe marginea drumului pentru a admira diferite flori, câmpuri verzi și alte forme deosebite ale naturii. Dar, nimic nu se compară cu momentul în care descoperim câte o floricică rară în drumeția pe munte. Atunci când, obosit și copleșit de măreția muntelui, dai peste o mică părticică de rai, sufletul îți zâmbește și îți aduci aminte, pentru a mia oară, cât de frumoasă e natura și cât de binecuvântată e România.

Și pentru că nu trebuie să ratezi nicio plantă în călătoria ta, am ales câteva dintre cele mai celebre flori din munții României, pentru a face cunoștință cu ele, înainte să le întâlnești pe munte.

Floarea de colț

Floarea de colț  este o plantă erbacee, reprezentativă pentru vegetația alpină, aparținând familiei Asteraceae.  Tulpina neramificată măsoară între 15-30 cm și are dispuse în vârf mai multe flori mici, galbene, înconjurate de mai multe petale albe, cu o dispunere stelară. Frunzele, puține la număr, au formă alungită, iar întreaga plantă este acoperită de perișori fini, de culoare argintie, ce au rol de protecție.

Raritarea acestei flori a transformat-o, în folclorul românesc, într-o comoară, un test suprem pentru cei care au curajul şi şansa de a o găsi. Tradiţional, este şi un simbol al dragostei, iar bărbaţii îşi demonstrau iubirea aventurându-se pe stâncile munţilor pentru a culege o floare de colţ şi a o dărui apoi fetei dragi.

Considerate şi flori ale zânelor, aceste flori sunt simboluri ale purităţii, curăţeniei, tinereţii, iar mai recent şi un simbol al iubitorilor munţilor.

Legenda românească a florii de colţ este asociată cu momentul naşterii Mântuitorului. Steaua care i-a călăuzit pe magi spre Bethleem şi-a considerat încheiată misiunea şi a dorit să coboare pe pământ. Tot căutând un loc de odihnă a găsit un loc ca nici unul altul, semeţ şi cufundat în pace, Bucegii. În căderea printre stânci, s-a desfăcut în mii de steluţe care au dat naştere florii albe ca lâna, floarea de colţ.

Ar fi minunat să o întâlnești în concediu, așa că trebuie să știi că o poți găsi înflorită între iulie și septembrie, în zonele stâncoase din Carpați, de regulă acolo unde accesul turiștilor este dificil. Crește la altitudini mari, de peste 1600 m, și poate fi admirată în Munții Făgăraș, dar și pe văile de abrupt din Parcul Natural Bucegi sau Parcurile Naționale Retezat, Piatra Craiului sau Munții Rodnei. Preferă zonele stâncoase, uneori greu accesibile, fiind chiar cocoțată pe pereți verticali în mici firide de stâncă.

Este o specie protejată, așa că este important să nu culegi niciodată aceste flori simbolice pentru Carpații Românești. Fiind extrem de adaptate climatului alpin, floarea de colț nu se va adapta la creșterea în ghiveci. Este bine să nu încurajezi nici comerțul cu astfel de flori, fie ele rupte și vândute în buchete sau uscate și montate pe diferite rame.

Garofița Pietrei Craiului

Garofița Pietrei Craiului  este o floare endemică Parcului Național Piatra Craiului, aici fiind singurul loc din lume în care o putem întâlni. Trăiește în special pe stâncăriile înierbate și însorite din zona alpină inferioară, printre grohotișuri, sau la limita superioară a pajiștilor alpine. Are o culoarea roz aprins, iar corola de aproximativ 3-4 cm are cinci petale, dințate la vârf. Centrul florii are un inel de culore mai închisă, iar petalele sunt presărate cu pete albe. Tot în această zonă se întâlnesc și niște perișori fini.

Această floare a fost descoperită cu mai bine de 150 de ani în urmă de către doi botaniști ardeleni. Aceștia au rămas surprinși de unicitatea garofiței și de faptul că nu s-a răspândit pe masivele din jur. Descrierea lor asupra speciei a declanșat o intensă cercetare asupra florei masivului.

Se poate întâlni de la jumătatea lunii iulie și până la sfârșitul lunii august. Vă recomandăm să mergeți la începutul perioadei de înflorire, când exemplarele sunt mai frumoase și mai puțin afectate de arșiță sau de ploi torențiale.

Așa cum probabil te așteptai, există și o legendă la mijloc. Se spune că în zonă trăia un pădurar care a avea doi copii, o fată şi un băiat, Degetăruţ şi Garofiţa. Într-o zi, lângă casa lor, a apărut o acvilă rănită, iar pădurarul a îngrijit-o, iar copiii îi dădeau din mâncarea lor. Acvila şi-a revenit şi a început să zboare, iar cei mici visau să plutească şi ei în aer şi vă vadă muntele de sus. Se spune că acvila i-a luat într-o zi pe spatele ei şi s-a înălţat spre cer.

După ce au zburat deasupra muntelui, au coborât într-o poieniţă unde acvila a mâncat carne de căprioară, dar hrana a fost otrăvită, iar pasărea a murit. Speriaţi că au rămas singuri, copiii au căutat adăpost până când au găsit un castel. Au cerut adăpost şi hrană, dar zâna castelului avea inima de gheaţă. I-a fermecat pe copii şi i-a transformat în două flori unice: Garofița Pietrei Craiului și Degetăruţul de munte.

Vraja spunea că doar dacă un flăcău va aduce apă vie din vârful muntelui, abia atunci copiii se vor mai trezi la viaţă. Peste ani, în zonă trecu un flăcău care, fermecat de frumuseţea Garofiţei, a udat floarea cu apă proaspătă de izvor. Garofiţa s-a trezit la viaţa şi cei doi s-au îndrăgostit. Au reuşit să îl trezească şi pe fratele ei şi să ajungă acasă, unde şi-au găsit tatăl foarte bătrân. De atunci Garofița creşte doar în Piatra Craiului și este protejată prin lege.

Sângele voinicului

Sângele voinicului este o plantă ce aparține familiei Orchidaceae. Această specie de orhidee se găsește pe pajiștile subalpine și alpine din Europa, fiind o raritate floristică a țării noastre. Florile sunt mici, roșii-purpuriu-negricioase, dispuse la capătul unei tulpini de 8 – 20 cm. Frunzele sunt înguste, de formă alungită.

O putem găsi înflorită de la mijlocul lunii iunie până spre sfârșitul lunii august, în zone relativ uscate, predominant pe substrat calcaros. Un astfel de loc este Parcul Național Piatra Craiului, unde pajiștile întinse din vecinătatea crestei reprezintă un mediu propice pentru această floare rară. Pentru a ajunge aici vă recomandăm oricare dintre traseele dinspre Zărnești, ce trec pe la Cabana Curmătura, iar mai apoi urcați spre Vârful Ascuțit prin Padinile Frumoase (triunghi albastru).

Legenda naşterii acestei orhidei este foarte frumoasă. Un voinic ce se lupta cu balaurul-cu- şapte-capete a fost rǎnit, iar o picǎturǎ din sângele lui a cǎzut pe o floare care nu avea culoare. Din acel moment floarea a cǎpǎtat o culoare purpurie, iar oamenii i-au dat numele de sângele-voinicului. 

Smârdarul – bujorul de munte

Bujorul de munte este una din cele mai rare plante ale munților. Originar din zona Balcanilor, în România se întâlnește în zona Carpaților, la altitudini înalte, în tufe dese cu înălțimea de 20 -25 cm. Bujorul de munte mai este numit și smârdar sau cocozar și face parte din genul botanic Rhododendron.

În prezent bujorul de munte este una din plantele aflate pe cale de dispariție și este protejat de lege. Culegerea, ruperea sau deteriorarea tufelor se pedepsește cu amendă. Planta crește foarte greu, ramurile deteriorate de cele mai multe ori mor sau se regenerează foarte greu. Smârdarul este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul anului. Planta este foarte delicată și are nevoie de o sumă de condiții pentru a se dezvolt. Printre acestea se numără lumină dimineața, umiditate, sol bogat și o altitudine foarte precisă.

Bujorul de munte are ramuri lungi, puțin ramificate și frunzele alternante îngrămădite spre vârful lujerului, tari și persistente, lungi de unu-doi centimetri și late. Planta a fost culeasă abuziv, florile fiind căutate pentru ceaiuri și dulceața, dar și pentru unele proprietăți medicinale.

Bujorul de munte nu tolerează transplantări sau mutări, lucru care face imposibilă plantarea lui în grădini. Deci nu trebuie cules, sau smuls cu rădăcină pentru ca moare în doar câteva ore și nu se poate adapta la altitudini mai mici.

Bujorul de munte înflorește spre sfârșitul lunii iunie și are o aromă asemănătoare cu a vișinelor.

Legenda spune că, în urmă cu mii de ani, în cetatea Epidaurus s-a născut un zeu hărăzit să guverneze tai­nele medicinii. Îl chema Esculap, era fiul lui Apollo, zeul luminii, şi a fost înzestrat cu puterea magică de tămăduire. Im­pre­sio­nat de soarta oamenilor care mureau la voia întâm­plă­rii, se­ceraţi de boli, zeul îşi puse toa­tă ştiinţa şi pute­rile în slujba lor. Şi astfel, cetatea Epidaurus de­veni “ce­tatea vin­decărilor”, căci numai aici Esculap împărţea oa­me­nilor harul divin al tămă­dui­rii. For­ţele sale erau atât de mari, în­cât zeul pu­tea lecui fiece sufe­rinţă şi chiar ridica morţii din mor­mânt. Şi, în bună­ta­tea sa, zeul a hotărât nu doar să tămă­du­iască tru­pu­­rile be­tegite ale oame­nilor, ci şi să le împăr­tă­şească din tai­nele medi­cinii. În ju­rul său s-au strâns sute de dis­cipoli care se stră­duiau din răs­puteri să în­veţe această ştiinţă ma­gică a tratării boli­lor, a ocro­tirii şi re­sta­bilirii să­nătăţii.

Dintre toţi, Pa­eon, un muritor de rând, s-a dovedit atât de des­toi­nic, încât, în scurt timp, ajunse să îşi depăşească maestrul. Faima lui devenise atât de mare, încât oamenii nu mai apelau la Esculap, ci la învăţăcelul acestuia. Şi, într-o bună zi, însuşi Hades şi Ares, zei ai Olimpului, răniţi în luptă, s-au îndreptat către Paeon, cerându-i să le oblojească trupurile schilodite. Paeon a smuls din grădina sa câte­va fire de bujor şi a preparat din frumoasa plantă or­namentală un leac tămăduitor cu care le-a spălat ră­ni­le, vin­decându-i. Aflând toate acestea, Esculap, ros de invi­die, s-a mâniat cumplit şi a hotărât că tre­buie să îl omoare, otrăvindu-l. Însă Zeus, stăpânul suprem al oa­menilor şi al celorlalţi zei, a aflat de pla­nurile za­vist­ni­cului Esculap şi a intervenit. Dar sin­gura cale de a-l salva a fost să îl transforme într-o floa­re. Aceeaşi floa­re cu care Paeon îi tămăduise pe cei doi zei: bu­jorul.

Articole recomandate!