Gândul de duminică seara

Dacă Nobelul ar fuziona cu Oscar, cu PEN-clubul şi cu încă o sută de forumuri de triere a valorilor, pentru limba română, după părerea mea, textul care ar cuceri la mare distanţă Aurul ar fi Harap Alb al lui Ion Creangă.

Este istoria, studiul antropologic, horoscopul poporului român.

Despre poporul român s-au scris zeci de mii, sute de mii dacă nu milioane de pagini, dar nici una dintre acele lucrări, datorate unor specialişti şi unor savanţi, nu cuprinde atât de profund, atât de exact şi atât de lapidar portretul poporului român.

El, descendent din cei mai vestiţi crai, stăpânul unei împărăţii fără egal de frumoasă şi de bogată, îl primeşte în casă pe un milog („Spuneți-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, și de multe duce lipsă…”, zice Menumorut), care om străin, răspunzând generozităţii cu viclenie, i se face stăpân românului, îl face robul său, se prezintă pe sine ca de viţă nobilă, şi-şi supune sluga la cele mai irezistibile încercări cu intenţia clară că vrea să-l suprime.

Într-o poveste, după ce Făt-Frumos îl omoară pe zmeu şi o eliberează pe Ileana Cosânzeana, toate domeniile zmeului cu toate castelele şi bogăţiile lui, printr-o vrajă, au fost concentrate într-un măr. Ajunşi acasă, prin atingerea mărului cu vergeaua fermecată, imensele averi din starea de virtualitate se vor desfăşura din nou manifest în spaţiu. 

Scrierea Harap Alb e acel măr. Toată istoria poporului român, ale cărei tomuri adunate n-ar încăpea într-o bibliotecă uriaşă, e concentrată în cele câteva pagini ale prozei lui Creangă.

Pentru că Harap Alb nu e, aşa cum se repetă automat, un basm ci un teribil roman parabolic care tratează drama poporului român.

Iar poporului român exact asta i s-a întâmplat. Au venit ba unul, ba altul, apăruţi nici nu se ştie de unde, şi s-au milogit: Lasă-ne şi pe noi aici, pe lângă tine, că ţi-om fi recunoscători, şi poporul român, generos, i-a primit pe toţi, iar aceştia, prin intrigă şi silă, viclene uneltiri, făcături cu care poporul român, bun şi cu frica lui Dumnezeu, nu era dedat, era victimă sigură, s-au făcut ei stăpâni şi l-au transformat pe el în sluga lor, în iobagul lor, în sclavul lor pus să muncească pentru ei în lanţuri.

Astfel, românului i s-a luat tot, inclusiv, prin anularea dreptului său la moştenire, ţara (împărăţia), aceasta devenind moşia noilor stăpâni.

Dar, mai îngrozitor decât prădarea tuturor bunurilor materiale, iar asta pe mine mă arde ca un rug nestins: lui Harap Alb i s-a răpit identitatea.

Şi aceasta, după ce a fost deposedat de tot, i se face acum poporului român. I se spune răspicat, nu pe la colţuri, de la catedră: tu nu eşti nimic, termină cu dacii şi romanii, cu mâinile în care mai curge un sânge de roman, pe romani trebuie să-i urăşti de moarte, schimbă-ţi Imnul mincinos, tu nu eşti român, România e o invenţie a masonilor, nici cu dacii, nişte barbari nenorociţi, nu ai nici o legătură, Ştefan a fost într-adevăr mare: cel mai mare curvar, Vlad Ţepeş un descreierat, Avram Iancu un nebun, Eminescu alt nebun, tu n-ai strămoşi, n-ai istorie, n-ai ce căuta în ţara asta.

Ne aflăm într-o hrubă sub pământ, cu o lespede de piatră deasupra capului. Nu auzim o vorbă în apărarea noastră, în restabilirea adevărului de fapt, dar cele din pasajul anterior ni se strigă zilnic de ne sparg urechile.

Şi toate acestea ni s-au spus în Harap Alb.

Dar cea mai cumplită plagă abătută asupra poporului român este ceea ce romanul simbolic Harap Alb are drept esenţă: raptul identităţii. Poporul român este prezentat drept altceva decât ceea ce e. Nouă azi ne este imposibil de evaluat de ce rezistenţă a dat dovadă poporul român, ce luptă total inegală, total defavorabilă lui, a trebuit să ducă pentru păstrarea identităţii.

Războiul hibrid, prezentat ca o invenţie de ultimă oră, românii l-au purtat milenii la rând. Ne mai dispunând de forţa armelor, transformaţi în sclavi, ei au înlocuit spada, aflată în mâinile stăpânului (spânului) şi duşmanului lor, cu armele alternative, ale războiului hibrid: limba, credinţa creştină, portul, obiceiurile, folclorul, familia tradiţională. Dacă staţi un pic şi vă uitaţi: sunt exact ţintele asupra cărora se dă asaltul azi. Cu acelaşi scop: pierderea identităţii. Ca Harap Alb însuşi să creadă că el nu descinde din crai, el nu descinde din nimeni, a apărut aşa de pe undeva, moşia nu e a lui, el e sluga Spânului şi atât.

Cu durere constatăm că pe alocuri bătălia pentru ştergerea identităţii câştigă teren: la basarabenii care neagă că ar fi cine sunt şi se dau drept altceva, la transivănişti, mai nou la românii absoluţi care sunt aromânii.

Noi, preţuind la superlativul absolut textul iniţiatic Harap Alb, plin de sensuri ascunse, ni-l însuşim şi în perspectiva lui de final:

„Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede și el la Spân și-i zice:

— Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară fata împăratului Roș, în vălmășagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:

— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire.

Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, își jură credință unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată.

După aceasta se începe nunta, ș-apoi, dă Doamne bine!”

Textul lui Ion Creangă e nu doar o explorare a trecutului poporului român ci şi o profeţie. Şi ce spune el aici, în final, se va împlini întocmai. Ş-apoi, dă Doamne bine!