Laurențiu Barbu
Agatha, soția lui George Bacovia își amintește ultimele zile petrecute alături de marele poet. ”Luna mai sosi cu grădina plină de trandafiri parfumați sub ferestrele sale, ale poetului. Deschideam să pătrundă mireasma florilor, să asculte trilurile privighetorilor, ce se reîntorseseră și cântau sub salcâmul din fundul grădinii și uneori în desișul mărului de lângă fereastra camerei sale. Asculta, privea cerul senin. Se însenina și se întuneca subit. Cobora din pat, se așeza la măsuță să fumeze, rămânea îngândurat, apoi iar intra în pat obosit. Citea, continua să citească regulat ziarele. În ziua când s-a anunțat moartea lui Camil Petrescu s-a îngândurat adânc.
– S-a stins și el! Și Camil!
Se uită în oglinda cea mare. Părând că se gândește la sine, spune:
– Se descărnează trupul și-și așteaptă moartea. Înger al suferinții, fie că ești înveșmântat în alb, fie că ești înveșmântat în negru, viața spune ”Înainte!”
În ziua de 20 mai se simțea ceva mai binișor. Când a sosit poștașul, s-a sculat să încaseze pensia. A ieșit cu mine. Respira cu nesaț farmecul grădinii. A stat puțin pe scaunul lung de pânză, adulmecând seninul zării și apoi a mers până la salcâmul numai dantelă înflorită. Printre ramurile albe privea cerul senin și aspira parfumul amețitor de accacia: parfumul nostru din tinerețe! Reintră în cameră înviorat. A servit din fondante.
– O cafea, draga mea…
Când i-am adus cafeaua:
– Țigare aș mai dori.
I-am oferit. Soarbe din cafea, fumează și se așează în pat. Plecasem la o ședință. M-am întors pe la opt seara. L-am găsit întins în pat, cu cuvertura pe picioare. S-a bucurat că am venit. Ultima lui bucurie…
– Aș vrea masa, îmi spuse.
M-am dus să pregătesc și după zece minute, când m-am întors mi-a spus că se simte rău. Așa, deoadată? Se îngălbeni foarte tare.
– Vai ce dureri! M-am otrăvit cu fondantele acelea?
– Nu se poate dragul meu! Am luat și eu, mai multe, și nu am nimic.
Nu mai putu răspunde. Izbucni în niște vaiete cum nu le-am mai auzit niciodată. Orice durere o suferea în tăcerea cea mai adâncă. Mi-am dat seama că trebuie să fie dureri insuportabile. Se văita de șale, de viscera. O criză de ficat, mi-am zis. Nu știam ce să fac. L-am așezat în pat complet și i-am pus niște buiote(pungi de cauciuc) la picioare, care înghețaseră și în dreptul ficatului. Mă refuză. Îmi spune:
– Stinge… du-te dragă, închide ușa…
– Să chem doctorul….
– Nu, nu, nu.
Durerile se întețeau. Am telefonat după doctor în mai multe rânduri. Nu răspundea. I-am adus niște ceai. Ia puțin și spune să sting, să închid ușa, să-l las singur. Auzeam însă gamete înăbușite. Eram singură… singură, nu venea nici femeia, nici Briel (Gabriel, fiul). Stăteam cu urechea la pândă la ușa bolnavului, într-o groază cumplită. În sfârșit Briel a sosit și l-am trimis după doctor. La ora 11 au venit împreună. I-am spus doctorului cum a decurs criza. Eu presupuneam că e o criză hepatică, după cum se văita de partea dreaptă. Doctorul se întunecă.
– Să-i spuneți că ați trecut întâmplător. M-a rugat să nu vă chem… nu știu dacă vă va primi.
– Mă tem de ceva mai grav, zice doctorul. Mă duc întâi să aduc niște morfină și mă întorc imediat.
Când s-a întors, am deschis și i-am spus bolnavului că doctorul vrea să-l vadă.
– Cine sunteți? îl întrebă pierdut, părând că nici nu-l mai cunoaște. Doctorul Constantinescu….
– Da! Bună seara… Cum vă simțiți?
– Nu… vă cunosc… nu vreau nimic…
Doctorul se uită la mine.
– Dați-mi voie să vă examinez!
Abia îngădui. Îl examină din ce în ce mai îngrijorat, în sufragerie îmi spune:
– Foarte grav… ocluzie intestinală. A început cu o nefrită. În contorsiunea durerilor, fiind prea slab, s-a complicat cu ocluziunea. Doar o operație l-ar salva. Dar rezistă? E așa slab.
I-a făcut o injecție. Se face aproape două noaptea și durerile nu încetau. Doctorul folosește morfina, bolnavul era numai sudori, apoi gheață. Luptam cu sticle cu apă caldă și eu, și doctorul și femeia( ajutorul din casă). Am încercat imposibilul până spre ziuă. Cade într-un somn adânc. Morfina își făcuse efectul. Doctorul făgăduiește că se întoarce la opt dimineața.
Când revine, starea era foarte îngrijorătoare. Durerile reveneau. Îi administrează cardizol. Pulsul slăbea, la fel și temperatura. Doctorul opinează pentru un consult cu un profesor de specialitate. Era 21 mai.
Pe la 11 seara am găsit pe medicul-profesor ce-l mai consultate și înainte. Stabilesc un consult la șapte și jumătate a doua zi, înainte de a se duce la clinică. Ziua trece destul de greu pentru poet. Cerea suc, zeamă de portocale… ceai… Recădea într-o toropeală grea, datorită morfinei durerile se mai alinau. Îl pregăteam pentru odihna de noapte. La plecare, doctorul îmi spune:
– Vegheați! Putem avea o surpriză fatală.
Aveam aceeași presimțire. Mă întorsei la poet, încă nu adormise.
– Dorești ceva, dragul meu? L-am întrebat încet lângă pat.
– Stinge, culcă-te.
L-am sărutat pe frunte. M-a sărutat pe obraz pentru ultima oară. Îngânând ca în somn: ”S-a dus amo…rul…un amic” și cade profund în somnul morfinei. Am închis ușa camerei și m-am așezat pe fotoliul alăturat în sufragerie de unde cu urechea lipită de ușă urmăream respirația poetului. Pe la trei noaptea am auzit un oftat. Am deschis încet. Era în același somn. Am închis ușa la loc. Am așteptat în groaza nopții ce mi se părea o veșnicie.
Intră zorile printre spetzele jaluzelelor… se apropia ziua și fără să știe de ce inima începe să bată cu putere. Voiam să mă scol de pe fotoliu și nu puteam. O panică neînțeleasă pusese stăpânire pe toată ființa mea. Ai casei dormeau, fiecare în odăile lor. Vegheam. În mărul de la fereastră începu să cânte privighetoarea. Un roz-pal anunța răsăritul. Aud uruit de jaluzele. Deschid ușa de la camera bolnavului. Se sculase și făcea lumină. Era topit. Se clătina spre ceasul ce-l întorsese. Rupsese foaia din calandar. Parcă acționa sub hipnoză. Era 5 dimineața. Asculta trilurile privighetorilor ce-l sculaseră din somn? Așa părea. Se reașează în pat.
– O cafea, draga mea!
Am adus-o, a sorbit din ea… ”Puțin lapte!”. I-am adus, a amestecat. Mâinile îi tremurau. Erau reci, și rece era tot…
-Un ceai fierbine, draga mea.
Recade pe pernă.
Am lipsit cât să pregătesc ceaiul. Își schimbase căpătâiul. A ridicat una din jaluzele. A reînceput să bea ceai. Abia mai putea să înghită. Mâinile tremurau. Se lasă pe pernă.
Cerul era așa de limpede, de un senin ca un cristal albastru. Îl privea stăruitor. A sorbit jumătate din ceaiul cald. Se încălzi foarte puțin. Ora șapte. Vine doctorul. Îi spusei ce mișcări făcuse în două ore. ”Luptă, luptă încă. E uluitor!”, spune doctorul. Îi face o injecție. Vine profesorul pentru consult. Îl examinează și se întunecă. Medicii trec în sufragerie să discute. Mă cheamă și-mi spun:
-Ar fi trebuit operat în primele patru ore de la declanșarea ocluziunii. Poate tot o intervenție l-ar putea salva, dar rămâne de văzut.
Trecui la bolnav.
– Ce spun doctorii?
– O intervenție chirurgicală…
– A, nu, nu!
Privea cerul albastru. Ochii i se limpezeau după acel senin și păreau mai albaștri. Îi înălța spre mine:
– Au plecat doctorii?
– Nu!
– Parcă aș avea un ulcer renal, draga mea, de am așa dureri.
Profesorul se urcă în mașină. Doctorul îi pregătea o nouă injecție. Bolnavul mă privește deodată lung, apoi se întoarce cu fața la perete.
-Ce în-tu-ne-ci-me! Vi… ne în… tu…ne…ri…cul… închide ochii prinzându-mă de mână.
-Doctore, leșină.
Doctorul îi face injecția și se lasă lângă pat în genunchi. Scoate o oglindă. O pune în dreptul buzelor bolnavului. Cu mâna îi cerceta pulsul. Un suspin ca o adiere de zefir în seninul aurorei și moartea blândă și milostivă îl cuprinse ușor, în acest susur al ultimei respirații.
– S-a sfârșit! auzii glasul emoționat al doctorului. Se sfârșise ținându-mă de mână.
Când mi-am revenit din cumplita emoție, geamurile erau deschise. Privighetorile cântau în mărul de lângă fereastră. Roua scânteia cu miliardele de lacrimi peste întreaga grădină. Era în ziua de 22 mai, ora opt și zece dimineața, anul una mie nouă sute cinci zeci și șapte…
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
