Răscoala de la 1514 și groaznica execuție a lui Gheorghe Doja

În anul 1514 centrul Europei a fost zguduit de un conflict la care au participat țăranii români, unguri, secui, slovaci, ruteni, sârbi dar și orășenimea săracă și chiar unii nobili mici. Prin amploarea și violența încleștării, această răscoală poate fi considerată chiar un război țărănesc. În fruntea răsculaților s-a aflat Gheorghe Doja.

Contextul și cauzele răscoalei

După răscoala de la Bobâlna din 1437, datorită dezvoltării circulației mărfurilor și a economiei monetare, sunt sporite îndatoririle feudale, obligând iobagii la și mai multe sarcini și dări. Nobilimea a lezat totodată și drepturi ale țărănimii libere și s-a opus dreptului de strămutare al țărănimii iobage. Nemulțumirea țăranilor crește astfel foarte mult. În a doua jumătate a secolului al XV-lea intervine însă și un factor extern: raidurile otomane. Puterile creștine nu au realizat o coaliție eficientă împotriva atacurilor musulmane. De aceea, la 16 aprilie 1514 se dă citire bulei papei Leon al X-lea prin care se făcea chemare la cruciada anti-otomană.

La Buda se adună astfel o mulțime formată din tărani, preoți ai satelor, plebea orașelor, meșteșugari săraci și unii nobili împovărați de datorii. Toți sperau ca prin participarea la cruciadă să scape de situația dificlă în care se aflau. Un vistier afirma tendențios că la cruciadă vor merge doar “vagabonzii, răufăcătorii și fugarii”. Pe 24 aprilie se oficiază un “Te Deum” la Buda și Gheorghe Doja este numit comandant al oastei. Doja se născuse pe la 1477 într-o familie de mici nobili secui. Copilăria și-o petrecuse la Dalnic și Ghindari, participând la răscoala din 1506, fapt ce i-a adus caracterizarea drept “tâlhar cunoscut în întregul regat al Transilvaniei”. Iertarea îi este adusă de faptul că se remarcase drept un bun oștean în confruntările cu turcii. Doja ține la Buda o cuvântare în care promite cruciaților scutirea de la dări astfel încât numărul oștenilor ajunge la 40.000. Nobilimea, speriată de faptul că mulți țărani părăseau domeniul feudal, face presiuni ca cei plecați să se întoarcă iar pe cei care doreau să se alăture cruciadei îi împiedicp să vină la Buda. Tensiunea între nobili și țărani crește. Cei din urmă nu aveau de gând să renunțe la șansa de a-și îmbunătăți condițiile de viață. Nu degeaba spunea italianul Paolo Giovo că particpanții veniseră la cruciadă “mai degrabă sătui de viața pe care o duceau decât din dragoste de creștinism”. Se produce ruptura.

Desfășurarea răscoalei

“Țăranii deja deveniseră îndrăzneți și obraznici și nu mai țineau seama de nicio religie, disprețuind chiar puterea regelui lor.” Cap l-au ales pe Doja care ar fi spus că “s-a ivit prilejul să scuturați tirania nedreaptă a nobilimii” și că “a sunat ceasul” în care “puteți să-i pedepsiți pe cei care au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile”. Doja își împarte oastea în mai multe cete. Unele conduse de preoți săraci sunt trimise spre sudul și nordul regatului ungar pentru a-i răscula pe iobagi, păstori, lucrători în mine, sărăcimea târgurilor și orașelor, români, unguri, slovaci, ruteni și sârbi. Ceata lui Doja se duce spre Transilvania. Doja spune despre nobili: “De ce acești oameni să cheltuiască la un singur banchet cât ar trebui aproape unui sat întreg?” O căpetenie a răscoalei îi îndeamnă pe țărani să-i prindă pe strângătorii de dări și la nevoie să-i pedepsească cu moartea. Răsculații desființează vămile întâlnite în cale, îi pedepsesc pe vameși, distrug documentele în care se regăseau obligațiile țăranilor. Capii răscoalei spun însă că bunurile orășenilor trebuie să scape neatinse. Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei dă orine dure: “Să fie prinși și arestați toți cei ce se numesc cruciați”.. “cei prinși să fie decapitați, jupuiți de vii, fripți, uciși și nimiciți în cele mai groaznice chinuri.” Nu au scăpat nici soțiile, copiii sau bătrânii din familiile răsculaților, indiferent de religie sau stare socială. În ciuda măsurilor represive numărul răsculaților crește.

În urma confruntărilor militare, răsculații ocupă numeroase zone. Episcopul Nicolae Csaki, adversar neîmpăcat al drepturilor răsculaților, este prins în timp ce încerca să se facă pierdut într-o pădure și este tras în țeapă. După ocuparea Aradului, Nădlacului, Șiriei sau Zădăreniului, în mâinile răsculaților cad arme, praf de pușcă, bani, alimente și îmbrăcăminte. Românii și sârbii din Banat se alătură răscoalei. Nobilimea și clerul se adună în jurul voievodului Ioan Zapolya și a lui Ștefan Werboczi. Se trimit cereri de ajutor împăratului german, regelui polonez dar și către domnitorii Țărilor Române. Cluj, Truda, Bistrița, Dej și Sighișoara își deschid porțile în fața oștilor lui Doja. Răscoala se extinde până la Bran. Lucrătorii din minele de aur, argint, fier, sare se alătură luptei. Cu toții se pregăteau de confruntarea decisivă.

Sfârșitul

Aceasta a avut loc la Timișoara. În ciuda atacului îndrăzneț condus de Doja, răsculații nu au reușit să facă față atacurilor concentrice ale călărimii nobiliare, mult mai numeroase și mai bine înarmate. Oastea țărănească a suferit o grea înfrângere pe 15 iulie, căpeteniile și o parte a răsculaților căzând în minile nobilimii, care i-a ucis fără milă pe cei prinși, pregătind o cruntă represiune.

Execuția căpeteniilor a avut loc în amiaza dogoritoare a lui 20 iulie 1514. Lui Doja i s-a spus că dacă a dorit să fie stăpân, iată, este poftit să își asume acest rol. Legat cu lanțuri înroșite în foc, Doja a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroșit în foc. În mână i s-a pus un sceptru încins iar pe cap o coroană încinsă, făurită dintr-un fier de plug. “Dar el, cu o îndârjire demnă de admirat n-a scos nici un suspin, nici o lacrimă, nici un geamăt. El nu s-a îngrozit de o asemena moarte crâncenă”, recunoștea un adversar al răsculaților. “Apoi îi fu lăsat sânge din arterele principale, iar fratele său trebui să-l bea.” Umanistul Ioan Sommer exclama plin de indignare: “Legenda barbară a lui Lycaon (rege din mitologia elenă care pentru a-l testa pe Zeus dacă este omniscient i-a oferit carne de om iar pentru a-l pedepsi Zeus l-a transformat în lup și i-a ucis fii cu fulgere) trebuie să amuțească, atunci când creștinii gătesc o asemnea masă. Am ajuns la o culme pe care nu o vom depăși dacă dăm trupuri vii de mâncare unor oameni împotriva voinței lor”. Autorul se referea la faptul că părți din trupul sfârtecat de cleștii călăului au fost date tovarășilor săi înfometați, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, trași în țeapă. Tăiat în patru, trupul lui Doja a fost expus la porțile orașelor Buda, Pesta, Alba Iulia și Oradea. Capul a fost trimis la Seghedin. “A fost o priveliște îngrozitoare și un fel de a se pedepsi nemaiauzit până atunci la creștinii care ar fi trebuit să fie departe cu gândul și privirea.

Cete izolate au mai hărțuit nobilimea până la finele lui 1514 și chiar până în vara anului următor. Ultimul conducător, Meszaros, a fost ars pe rug în piața Clujului. Represiunea a atins și orașele ce se alăturaseră răsculaților: Lipova, Cluj, Dej, Turda etc. Orășenii din Rodna au trebuit să plătească daune substanțiale nobilului Ioan Dragffy.

Urmările răscoalei

În octombrie 1514 are loc Dieta sălbatică, animată de spiritul de răzbunare. Întreaga țărănime a fost condamnată la deplină și perpetuă iobăgie (mera et perpetua servitute) și să rămână legată de glie (glebae adscripti), să muncească stăpânilor moșiilor o zi pe săptămână și să le facă obligatoriu “daruri” din păsări și diverse produse, să dea dijmă bisericii a noua parte din toate produsele, fixându-se totodată și grelele dări către stat. Se decide pedeapsa cu moartea pentru toți comandanții răscoalei, pentru cei ce au ucis nobili sau au instigat la revoltă. În 1517 este publicat un codice împărțit în trei părți, și de aici Tripartitumul lui Werboczi, în care erau sitetizate aceste hotărâri. Răscoala lui Gheorghe Doja a slăbit considerabil puterea maghiarilor astfel încât în 1526 prin lupta de la Mohacs, partea centrală a regatului ungar a devenit pașalâc turcesc. Situația grea a țărănimii transilvănene se va prelungi până după răscoala lui Horea Cloșca și Crișan.

Surse: Istoria românilor, vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001                    Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, editura Albatros, București, 1971                                                    http://www.istorie-pe-scurt.ro/