Voi staţi acasă, Hristos Domnul vine la voi!

Astăzi, în România şi peste tot în lume este multă suferinţă, mulţi oameni mor în jurul nostru, iar noi suntem spectatori îngân­duraţi, nedumeriţi sau chiar spe­riaţi de faptul că moartea nu mai este doar subiect de film. Despre scenariul unui virus răvăşitor nu mai vorbim doar cu ochelari 3D. Cineva apropiat ca neam, vârstă sau profesie tră­ieşte inevitabila întâlnire cu sufe­rinţa, cu boala, cu moartea. Uneori ni se prezintă lucrurile cu calm, ceea ce ne dă curaj, alteori citim peste tot, în media sau pe reţele de socializare, sec­venţe, reportaje sau mesaje apocaliptice. Puterea de sinteză sca­de şi ea. Ne-am obiş­nuit ca orice eve­niment, ştire, subiect, vacan­ţă şi alte lucruri frumoase să le păs­trăm în amintire doar cât dorim sau chiar să ne descotorosim uşor de ele. Această criză sigur nu o vom uita. Am făcut o tradiţie din a pleda pentru dreptatea noastră şi nu pentru binele obştesc. Săvârşim adesea gesturi superficiale, cu convingerea că astăzi pu­tem da „update” la orice, oricând.

Zarva nesfârşită de la serviciu şi agitaţia cotidiană, regulile ­sociale, aşezate uneori împotriva bunu­lui-simţ, argumentele ine­puizabile şi de neclintit pentru lenevirea întregii noastre fiinţe par a rămâne on hold. Totul este încetinit, totul se schimbă, se întoarce la ceva cum n-a mai fost sau cum am auzit doar la moşii şi strămoşii noştri.

Astăzi, când suntem izolaţi din cauza noii epidemii între pereţii caselor noastre, pe stradă, în supermarketuri, în mijloacele de transport, la oficiile publice, la birou şi chiar în pragul bisericilor nu mai sunt oameni.

Acum, când în grabă aştern ultimele slove ale acestui smerit text, m-am întors de la slujba Sfintei Liturghii săvârşită cu uşile închise. Măcar aici am întrecut-o pe bunica în poveştile vieţii. Pe drumul de întoarcere, cineva m-a întrebat, online, spre a păstra dis­tanţarea socială: Cine şi ce sunt preoţii pentru societatea de astăzi? Pentru că nu sunt în cea mai bună formă dialogală, din cauza scăderii exer­ciţiului zilnic, i-am răspuns scurt: Preoţiisunt cei care stau între voi, care vă binecuvân­tează, vă însoțesc la bune și rele. Am continuat timid: Ştiți când îi este cel mai greu unui preot? Când slujeşte cu biserica goală. Mai ales unui preottânăr, care nu a prins tristul regim ateu, decât în grabă, şi care e plin în neputinţele sale de mult entuziasm pentru el şi pentru obştea sa.

Săvârşim toate slujbele potrivit hotărârilor, fără credincioşi, cu gândul şi nădejdea că toate acestea sunt rânduite spre binele nostru al tuturor, spre darul vieţii. Potrivit Părinţilor, putem să trăim în parte pregustarea Raiului, în comuniune cu Dumnezeu, indiferent de circumstanţe.

Deşi ne e greu şi nu dorim să ne obişnuim cu această stare de fapt, suntem chemaţi la un ceas prelungit de smerenie, de adâncire a rostirilor noastre, de strigăt pentru nepu­tinţele noastre. Suntem che­maţi să privim la păcatele noastre şi nu la ale altora. Să păstrăm această linişte neîntâl­nită în cetate.

Credincioşii de la unele parohii se bucură de transmiterea live (cu binecuvântare) a slujbelor de la bisericile lor, care s-au adăugat în aceste zile ca un balsam frumoaselor slujbe aşezate în bună rânduială eclesială în Catedrala Patriar­hală şi transmise pentru toţi de către Radio şi Televiziunea TRINITAS. Este o strădanie folositoare, în perioadă de criză, în stare de urgenţă.

Dar cu siguranţă toţi credin­cioşii s-au bucurat de pomenirea la Sfântul Jertfelnic de către pre­otul lor slujitor. Ne-am adus amin­te cu duioşie de toţi. Când suntem cu toţii prezenţi în biserică cu trupul, venim ca să ne străduim a fi pre­zenţi în duh. Cu siguranţă, lipsa prezenţei în trup nu ne împiedică a fi mai aproape în duh. Ne aduce mai aproape reînvierea dorinţei pentru lucrurile adevă­rate şi valorificarea autentică, reală a darului, sau mai bine spus a Darurilor.

În jurul unei singure Pâini şi al Potirului, spre pomenirea Lui, i-am pomenit smerit la proscomidie pe toţi credincioşii, recapitulând astfel, în taină, gândurile, rugă­ciunile, rugă­min­ţile şi chiar relaţia duhovni­cească cu fiecare, atât cât există ea, pentru că rostirea numelui fiecăruia şi aşeza­rea miridelor pentru ei pe Sfântul Disc în­seam­nă într-o formă sau alta recapitularea întregii persoane, prezentă în inimile noastre, în jurul lui Hristos.

În aceste zile, noi, preoţii, la biserică, dumneavoastră, cre­din­cioşii, la icoanele caselor, pomenim mai ales pomelnicul nescris al inimii, pe cei dragi: soţie, soţ, copii, mamă, tată, soră, frate, duhovnic, bunici, prieteni. Cu sigu­ranţă, pentru fiecare cititor, lista poate continua. Răs­colind prin adâncimile sufletului, acolo unde este păzit cu sfin­ţenie pomelnicul nescris, înfă­şurat în multă dis­cre­ţie, fiecare poate oricând măr­turisi cu mult drag, cu multă sfială şi cu vocea tremu­rândă nume spre a le aşeza în gând de rugăciune că­tre mila Celui Prea­înalt, Doctorul sufletelor şi al trupurilor.

Să îi pomenim pe toţi cu drag, mai ales pe fraţii şi surorile noastre medici şi asistenţi medicali, care se fac în aceste clipe grele pentru neamul nostru mâinile întinse ale Vindecă­torului a toate.

Conform estimărilor, probabil că uşile bisericilor vor rămâne în noaptea Sfintelor Paşti ferecate ca odinioară mormântul Domnului din care s-a înălţat şi se înalţă lumina Învierii.

Să facem Ierusalim duhovnicesc din fiecare colţişor al odăilor casei şi sufletului nostru. Bucuria şi Lumina Învierii vor străpunge orice zid, orice neputinţă, orice distanţă! Hristos Domnul vine la fiecare. Voi staţi acasă!

Un articol de: Pr. Ciprian Bâra 


Sursa: ziarullumina.ro

Report

Articol publicat de Redacția I.R.

Ce părere ai despre această postare?

23 points
Upvote Downvote