in

Împreună pentru Unire | 158 de ani de la Unirea Principatelor Române

Zilele acestea am avut ocazia să fim invitați la mai multe manifestații, dedicate celei de-a 158-a Aniversări a Unirii Principatelor Române care s-au împletit cu acțiuni de protest contra OUG privind Legea Grațierii și Amnistiei.

Aceste ocazii sunt unice nu doar pentru a ne revedea și a trăi momente autentice de unire departe de țară, dar și de a mai reciti, de a actualiza memoria și de a face descoperiri noi legate de istoria neamului și de cea europeană. Mica Unire a fost înfăptuită din voința poporului român cu susținerea țărilor europene și implicarea multor oameni politici și celor de rând care au fost potrivit spuselor lui Napoleon III „…voluntari ai Providenței în mâinile cărora a fost pus destinul Țării”, ca Alexandru Ioan Cuza, alesul celor două principate românești, ca Ion C. Brătianu, pe care îmi place să-l contrapun politicienilor actuali, gata să-și văndă neamul și Tara de dragul intereselor personale, uitând că au existat politicieni care-și vindeau moșiile pentru Unire, ca Ecaterina Conachi – soția caimacamului Nicolae Vogoride, care a demascat fraudarea alegerilor, descoperind corespondenţa incriminatoare dintre Nicolae Vogoride şi ambasadorul turc, scrisorile fiind înmânate unioniştilor și odată ajunse la Paris, au provocat un scandal european.

Oare n-am putea s-o teleportăm pe Ecaterina Conachi în toamna anului 2016 ca să-i ajute și pe basarabeni să-l invalideze pe intrusul Dodon de la Chișinău, ce s-a furișat la președinție cu tot cu 400000 de fraude electorale, dacă nu chiar provocând un scandal european, măcar dând de înțeles Europei așa cum încercăm s-o facem și noi că principiul de bază european cuprinde și un paradox (știu, o să mă repet) și anume existența unui popor divizat în două realități geopolitice. Manifestațiile de comemorare mai sunt și un prilej pentru a ne reaminti de alte evenimente pline de momente revelatoare, iar uneori și de tensiune, pe care le trăim toți anii aceștea, regăsindu-ne cu frații români din Țară, la Roma.

Unul din aceste momente a fost fără îndoială prezentarea volumului de poezie, scris de Grigore Vieru și tradus de Valentina Corcodel, Claudia Lupașcu și subsemnata în 2010. După o muncă destul de migăloasă care s-a încununat cu o publicație, prețul căreia l-am împărțit frățește în trei și o prezentare la Accademia di Romania, care ar fi fost perfectă dacă nu se dezlănțuia o adevarată avalanșă de lecturi bilingve a poeziei lui Vieru. Căci nu trebuie să vă spun cât de mult este iubit poetul. Urma ca eu, care coordonam evenimentul să reacționez la faptul că publicul italian începea să se plictisească, încât a trebuit să și notifice Directorul de Programe doamna Daniela Crăsnaru că:”… poezia nu trebuie să obosească”. Mărturisesc că acest moment a fost unul din cele mai teribile din toată activitatea mea ca moderator. Am stat vre-o câteva zile la pat, iar când m-am pus pe picioare, am scris o mică relatare de genul acesteia ca un rezumat al prezentării, în care printre altele dădeam și o replică doamnei Crăsnaru, că „…sunt de acord că poezia nu trebuie să obosească, dar e și mai trist e când intelectualii noștri obosesc de munci necalificate și au avut o singură ocazie să-și împărtășească durerea și trăirile și atunci i-au obosit pe toți.”

Nu am publicat acest articol, interesant fiind însă ceea ce mi s-a întâmplat îndată ce am terminat de scris. Am luat în mână cartea lui Petru Cimpoeșu pe care o răsfoiam zilele acelea și cu stupoare citesc una din povestirile incluse în „Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite, povestiri”, Editura Polirom, 2008, care începea cu faptul că acea istorie i-a fost relatată autorului de către Daniela Crăsnaru, care la rândul său a auzit-o de la Mircea Nedelciu.

Un sportiv din Republica Moldova vine la competiții în România, se îndrăgostește de limba română vorbită corect, de București, de lume și ar fi vrut să rămână, dar îi expira viza, atunci se aruncă sub o mașină, este internat, cu piciorul rupt, în spital, iar prietenii între timp îi găsesc o mireasă fictivă, îl căsătoresc cu ea și ar fost totul bine și frumos dacă basarabeanul nostru nu se îndrăgostea de mireasa fictivă, care spre nefericire avea cancer. De necaz omul a început să-și inece amarul în vin.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost cel de a-i scrie doamnei Crăsnaru despre descoperirea făcută, iar faptul că Dumneaei nu cunoștea acest fragment literar în care era protagonistă, chiar m-a bucurat, … iată la ce sunt buni frații. Iar povestioara lui Petru Cimpoeșu îmi pare și mai emblematică astăzi ca în 2010.

Două organisme bolnave nu pot să se unească până când nu-și vindecă metehnele. Dacă ar fi fost în viață epigramistul Efim Tarlapan ar fi scris cam așa ceva, cred eu, iar dacă nu sunteți de acord, chiar vă invit să scrieți mai bine și mai concludent ca mine.

Suntem uniți în spirit și în gând,

Avem același grai,același cânt,

Același Eminescu ne renaște

Și chiar același rău roșcat ne paște,

A mai rămas atâta doar, măi frate,

S-avem hotare aceleași și-o dreptate.

Și vă mai invit să ne gândim împreună la tematica evenimentului din 27 martie 2017 la aniversarea a 99-a de la Marea Unire, căci trebuie cumva să acoperim golul unei reîntregiri pe care ar trebui s-o facă slujbașii celor două state românești, întrucât sunt plătiți să muncească pentru interesele națiunii, dar demonstrează des contrariul.

Mai citim, mai discutâm, mai analizăm, cine știe poate se întamplă până la urmă minunea deșteptării clasei politice românești de pe ambele maluri ale Prutului. La cenaclul literar”Strigătul Diasporei” condus de Nicu Narcis Anton am venit cu o noutate editorială și anume: „Valeriu Gafencu Biografia teologică a Sfântului Închisorilor”, scrisă de istoricul Ionuț Țene, publicată la Casa Cărții de Știință Cluj-Napoca 2016, o carte pătrunzător de actuală, care ar fi bine să fie tradusă în toate limbile lumii, ca mărturisire a suferinței cauzate de dictatura comunistă în estul european, adică de calvarul numit Holocaustul Roșu. Acestea, dar nu numai, au fost tematicile cenaclului din duminca 29 ianuarie, centrală fiind regăsirea noastră a tuturor celor care ne dorim să scriem împreună pagini reale a istoriei, nu doar să rămânem elemente decorative de pe fotografiile cu harta României Mari.

Închei această relatare cu gândul că nu e suficient ca Parlamentul European să decreteze comemorarea victimelor stalinismului și ale nazismului la 23 august pentru faptul că în acea zi în 1939 a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, care a divizat Europa în două realități, dacă nu contribuie îndeajuns la eliminarea definitivă a efectelor acestui pact, pe care continuă să le suporte mai ales românii, în special cei din Basarabia.

Tatiana Ciobanu, Asociatia Dacia, Roma (Italia)

Articol publicat de Laurențiu Barbu

Promovarea memoriei colective pentru conservarea identității românești!