Născut la București pe 6 ianuarie 1881, Ion Minulescu a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, “Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista ”Povestea vorbei”.

În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în ”Foaia pentru toți”, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din ”Jurnalul unui pribeag”, în revista ”Viața nouă” a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune Romanțele pentru mai târziu in revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-1907 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în ver ”Romanțe pentru mai târziu” (1908) și în ”Fantaziile” lui D. Anghel (1909).

În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri ”Garoafe roșii” (1914), ”Cântări pentru pasărea albastră” (1923), ”Întregire” (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama ”Vreau să trăiesc” (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune păstrării memoriei părinților ei. În anii războiului, 1916-1918, soții Minulescu se refugiază la Iași. În ciuda vieții grele din „exil”, scriitorul lucreaza la o nouă operă, ”Măști de bronz și lampioane de porțelan” care apare în 1920. Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic: pe scena Naționalului se joacă piesa ”Pleacă berzele” și comedia într-un act ”Lulu Popescu”.

În 1924 apare romanul ”Roșu, galben și albastru”, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile ”Vieții românești”. Se joacă ”Omul care trebuie să moară”, “grotescă tragică în trei acte”, publicată mai târziu, în 1939, sub titlul ”Ciracul lui Hegesias” (cirac= elev). Una din ultimele lucrări a fost culegerea de nuvele fantastice ”Cetiți-le noaptea”. La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

***

Celei care minte…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,

În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer

Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi –
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

***

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/ion-minulescu-povestile-sunt-ca-femeile-nu-stii-niciodata-pentru-ce-ti-plac/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!