Istoria drapelului României. Cum, când și de ce se arborează.

Ca simbol vexilologic românesc, tricolorul albastru, galben, roşu este de dată relativ recentă, el apărând în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Cu certitudine, geto-dacii (ramura nordică a marelui neam tracic) au avut ca simbol “draco”: un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de şarpe, realizat din metal (bronz) şi care se termina cu o serie de fâşii din pânză. Acest “draco” era înfipt în vârful unei hampe; purtat în galopul calului în timpul luptelor, “draco” scotea un şuierat datorită aerului care intra prin gura deschisă a animalului şi ieşea printr-un “fluier” din lemn prins la coadă. “Draco” nu a fost o “invenţie” geto-dacică, el fiind preluat de la popoarele de călăreţi de origine iraniană, cunoscute sub numele generic de sciţi. Oricum, prima atestare a utilizării unui “draco” de către geto-daci datează din sec. IV a.Ch., o schiţare a unui astfel de steag fiind scrijelată în pasta crudă a unui vas local, lucrat cu mâna, descoperit în aşezarea getică de la Budureasa, jud.Prahova.

În scenele sculptate ale Columnei lui Traian, războinicii daci apar purtând deseori astfel de simboluri, ele regăsindu-se redate şi pe monumente funerare ale unor ostaşi romani de origine dacică staţionaţi în Britania. Singurul exemplar păstrat – numai partea metalică – a fost descoperit în Germania, fără să se poată spune dacă piesa respectivă reprezintă un “trofeu” câştigat de o unitate militară romană în timpul luptelor purtate în Dacia şi dislocată apoi pe limes-ul de pe Rin, o piesă capturată de la alte neamuri scitice care o aveau ca simbol sau un “steag” al unei unităţi militare auxiliare romane recrutată dintre geto-daci şi care, conform practicii curente romane, îşi păstrau armamentul specific. Roma, ca stat, nu a avut un steag anume. Fiecare legiune romană îşi avea “steagul” specific, “sigmum”, care era o reprezentare plastică turnată în bronz (acvilă, leu ş.a.m.d.), înfiptă în vârful unei hampe, pe aceasta din urmă fiind fixate şi diversele “decoraţii” (phalerae) pe care respectiva legiune le căpătase.

După formarea poporului român, în secolele IX-X, odată cu constituirea celor dintâi formaţiuni de tip statal atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, apar şi primele însemne heraldice româneşti şi, odată cu acestea, lacunare şi disparate informaţii privind “steagul cel mare” care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului. În afara “steagului cel mare”, existau diferite steaguri ale cetelor boiereşti, fiecare în culori şi cu reprezentări heraldice specifice, iar, mai târziu, existau diferite drapele şi stindarde ale unităţilor militare. Uneori, domnitorii aveau propriul steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema ţării.”Steagurile cele mari” aveau reprezentate pe pânză elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Culoarea de bază a steagului Moldovei este, în general, roşu, iar cea a Ţării Româneşti, alb sau o culoare deschisă (alb-gălbui), dar există şi excepţii. O astfel de excepţie o reprezintă chiar prima ştire scrisă în care este descris un astfel de steag de pe vremea domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) – ni se spune că pânza era din mătase roşie pe care era brodată reprezentarea heraldică a stemei: pasăre cu capul conturnat, având o cruce în cioc şi stând pe un pisc de munte.

Şi steagul Moldovei, în perioada domniei lui Ştefan cel Mare, era tot roşu, având capul de bour cu stea între coarne şi flancat de soare şi lună. Din aceeaşi perioadă avem şi imaginea steagului domnesc al lui Ştefan în gravura redând bătălia de la Baia din 1467: flamură lungă şi îngustă, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) şi capul de bour pe restul jumătăţii pânzei. După o relatare contemporană, delegaţia marilor boieri moldoveni prezenţi la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastră pe care era redat bourul cu stea între coarne.

În jurul lui 1600, steagul Ţării Româneşti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb având pictat un corb ce ţine în cioc o cruce dublă, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde, în timp ce steagul Moldovei sub Ieremia Movilă era roşu, cu bourul având stea între coarne şi flancat de două semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisită cu galben şi avea înscris numele şi titulatura voievodului, precum şi data când a fost făcut.

Din steagurile datate în secolul al XVII-lea nu s-a mai păstrat nici unul “al ţării”. În schimb, există un interesant steag domnesc din vremea lui Mihnea al III-lea (1658-1659): pe fondul roşu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin purtând coroană princiară, având ca suporţi doi lei rampanţi, totul încoronat cu o coroană arhiducală susţinută de doi îngeri; la partea superioară a pânzei era scris numele şi titulatura. “IO MIHAIL RADU CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN AL UNGROVLAHIEI ŞI AL PĂRŢILOR MEGIEŞITE ARHIDUCE”. Un alt steag domnesc este cel al lui Constantin Brâncoveanu, iar acesta este posibil să fi slujit şi ca steag al ţării. Pe o faţă a pânzei era brodată stema Ţării Româneşti flancată de sfinţii împăraţi Constantin şi Elena cu inscripţia: “KONSTANTINUS BRANCOVAN, VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS, ANNO DOMINI 1698″, iar, pe cealaltă faţă, scena Botezului Domnului.

După perioada tubure a domniilor fanariote a venit revoluția de la 1821. Steagul folosit de Tudor Vladimirescu a fost făcut pe modelul steagurilor ostăşeşti ale Evului Mediu. Pânza, din mătase albă, avea pictată, central, Sfânta Treime, flancată de doi sfinţi militari (Sf. Mucenic Gheorghe şi Sf. Theodor Tiron). Sub Sf. Treime, într-o cunună ovală din frunze de laur, era acvila cruciată a Ţării Româneşti şi, la stânga şi la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:

“Tot norodul românesc
Pe tine te proslăvesc
Troiţă de o fiinţă
Trimite-mi ajutorinţă.

Cu puterea ta cea mare
Şi în braţul tău cel tare
Nădejde de dreptate
Acum să am şi eu parte”.

Citește mai mult: http://www.istorie-pe-scurt.ro/istoria-drapelului-din-antichitate-pana-in-epoca-moderna/