Laurențiu Barbu
Timp de cel puțin șapte secole după Hristos, nu există nici o urmă de îndoială că o „mare românească”, un imens teritoriu traco-dac latinizat, se întindea de la Marea Egee, la Marea Adriatică, din Munții Pindului în Dalmația, de la Marea Neagră, la Nistru și dincolo de Tisa. Invazia slavă din secolele al VII-lea și al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori și agricultori, de comercianți, meșteșugari, prelucrători de metale și constructori bogați.
Încă de la începuturi, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi răi populația băștinașă […]. După încă șapte sute de ani de la năvălirea slavilor, vin turcii (1453), apoi, în părțile de apus, coboară austriecii, iar poporul român se împrăștie, se împuținează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru și Bosnia-Herțegovina. Pe lângă aromânii din Macedonia și Pind, din Albania și Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc.
Ei au avut parte de domnia a cel puțin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, pană la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Acești domnitori au construit mai multe mânăstiri și biserici românești în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ținut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniță între frați […].
În 1395, la Coroglași a avut loc o mare bătălie în care Mircea cel Bătrân l-a învins pe Baiazid, bătălia fiind cunoscută și cu numele de Rovine II. De data asta, turcii s-au aliat cu sârbii.
Acolo a pierit, sub sabia lui Mircea, eroul sârb Kralevic Marko, macedonean din mamă româncă, dar au pierit în luptă și mulți turci și români.
În memoria tuturor, fără deosebire de credință și nație, milostivul Mircea cel Bătrân a ridicat o bisericuță din piatră, în ale cărei ferestre au fost montate capete de ulcior, într-o anumită geometrie, care, de câte ori bătea vântul dinspre Țara Românească, scoteau o melodie de dor și jale, ca un oftat prelung al unui cor de eroi…
Nu știu dacă astăzi se mai aude acel sunet ceresc, dar românii, generație după generație, au făcut acolo parastas în fiecare lună mai.
Până acum vreo patru ani, când un grup de timoceni, în frunte cu liderul lor, Dușan Pârvulovici, au fost arestați de poliția sârbă, sub pretextul că n-au aprobare să întindă mesele pe iarbă.
De fapt, după cum le este obiceiul, sârbii au dorit să le fure românilor și acest simbol al identității și trecutului lor istoric, declarând bisericuța ca fiind închinată eroului lor, Kralevic Marko.
După cum nu se prea știe pe la noi, sârbii, din clipa năvălirii lor pe pământurile românilor, la sfârșitul secolului al VI-lea d.Hr., au tot furat de la gazdele lor, la început bunuri, apoi nume, credință, identitate.
Un istoric al lor recunoștea: „Încă din vechime, în perioada migrațiunii lor, strămoșii noștri slavi au început cu hoția, furând altora vitele și stupii… Iar când, în cele din urmă, au sosit în aceste părți pe unde trăim astăzi, strămoșii aceștia ai noștri au furat pământurile săracilor iliri, celți și traci”. Adică a unei populații deja romanizate […].
Un profesor de istorie sârb, arătând elevilor săi pe un român localnic trecând pe stradă, zice: „Îl vedeți pe bătrânul acela, ce original e îmbrăcat și cum merge drept pe mijlocul străzii? Are cioareci de lână albă, zăbun negru lung, căciulă mare de oaie, încălțat cu obiele și opinci, cu straița îmbăierată pe umăr.
Acesta e unul ce-i reprezintă pe locuitorii cei vechi, băștinași ai acestui pământ, pe care strămoșii noștri, veniți aici din ținuturile lor din răsărit, i-au găsit aici, pe loc. Numai că el nu știe aceasta, și e bine așa”.
Bătrânul își ținea bastonul de muntean în poziție orizontală, ca să fie, la nevoie… Mergea în treaba lui, pesemne să procure din oraș grunzi de sare pentru mioarele lui de la târlă.
Era, zicea profesorul mai departe, „Mândria o avea însă păstrată […].
De curând, au declanșat o campanie condusă de așa-ziși istorici, pentru a demonstra că Vlad Țepeș a fost sârb. Pe vremea când nu aveau stat, nu aveau nimic, l-ar fi avut, chipurile, pe Țepeș, un domnitor viteaz, vizionar, european.
Mi se pare de tot râsul o asemenea pretenție. Pe de altă parte, deoarece Constantin cel Mare s-a născut în localitatea Niș de astăzi, ei sunt în stare să lase impresia că și marele împărat bizantin a fost tot sârb […].
Cred că singurii guvernanți care ar înțelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în București, și ne-ar fi mult mai bine! Am impresia că, în instinctul majorității românilor, sentimentul național a adormit de tot […].
Cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal și Traian. Ei nu-i cunosc pe timoceni.
Timocenii încă n-au fost sârbizați sau bulgarizați. Au conștiință etnică, dar poate n-o au pe cea politică necesară […]. Românii timoceni au un tată adoptiv aspru și sunt „streini de mamă”, orfani.
Sunt ca niște puișori în cuibar, cu ochii încă negri, nedeschiși, și ridică și ei căpșorul, căscând ciocul la hrană și la aer. Ama, nu să dă! Adică nu li se dă, pentru că frații din Țara Mamă, România, mai cu seamă cei din politică, nu-i cunosc și nu-i ajută. O apariție exotică, deși frecventă”. El, băștinaș ante-slav al pământului, care, iată, nu știa aceasta.
Cristea Sandu TIMOC
Text preluat din bilunarul Certitudinea
Sursa: www.cunoastelumea.ro
