Laurențiu Barbu
Atenția de care s-au bucurat românii ardeleni din partea umaniștilor secolului al XVII-lea e mult prea puțin cunoscută. Începutul l-a făcut poetul silezian Martin Opitz, în renumitul poem Zlatna oder von Ruhe des Gemüths [Zlatna sau liniștea sufletului], unde românii sunt recunoscuți ca urmași ai romanilor aduși de Traian în Dacia: în căsuțele românilor curge sânge nobil roman, limba lor e mai apropiată de latină decât cele vorbite în Italia, Galia ori Spania, iar portul, datinile și dansul devin argumente ale originii romane. Pentru începutul secolului al XVII-lea, evenimentul echivalează cu un miracol.
Poetul fusese chemat de principele Ardealului, Bethlen Gábor, ca profesor de literatură latină la gimnaziul maghiar din Alba Iulia, în anul școlar 1622-1623, în speranța că va contribui la răspândirea Reformei și la stabilirea unor legături între școala sa și universitățile reformate din Occident. Opitz n-a arătat însă niciun interes pentru această tematică, el fiind fascinat de trecutul romanic al Daciei și de români, care au rămas latini, contrar tuturor așteptărilor. Aceasta a devenit preocuparea vieții lui. Și-a propus alcătuirea unei colecții de inscripții latine descoperite de el în Ardeal, dar proiectul s-a transformat curând într-o lucrare de proporții, cu titlul Dacia antiqua, la elaborarea căreia a trudit, după întoarcerea lui în Silezia, unde necuțătoarea ciumă, care bântuia în 1639 la Danzig, a pus capăt visului său de om de știință. S-a molipsit dând milă unui cerșetor ciumat și a murit, după câteva zile, dar au rămas ideile și preocupările lui privitoare la Dacia.
Continuatorul lui Opitz a fost Johannes Tröster, autorul operei Das alt- und neu-teutsche Dacia [Vechea și noua Dacie germană], al cărei titlu n-ar fi fost agreat de poetul silezian, dar el reflectă opiniile din secolul al XVII-lea, după care sașii ardeleni, împreună cu goții, geții și dacii ar fi fost același neam, iar limba gotică ar fi fost lingua dacica. Eroarea, împreună cu deducțiile aferente, a fost abandonată de multă vreme în favoarea adevărului istoric că sașii au fost colonizați în Ardeal începând de prin secolul al XI-lea.
Cartea lui Tröster, tipărită la Nürnberg în anul 1666, este cea mai frumoasă și mai amplă decriere a Ardealului din secolul al XVII-lea; în ea ne întâmpină semne de încântare pe care le vom auzi doar la N. Bălcescu. Noutatea ei este că, într-o perioadă în care în Ardeal erau recunoscute doar trei națiuni (maghiarii, sașii, secuii), Tröster este primul care susține cu toată convingerea, că românii sunt a patra națiune ardeleană, de unde rezultă îndreptățirea lor la un statut egal cu al națiunilor privilegiate. El risca astfel ca lucrarea să fie dezagreată de acestea din urmă. Așa a și fost, dar inexactitățile de ordin istoric nu anulează valoarea ei pentru filologia germană și pentru lingvistica și etnologia românească.
Descrierea românilor, de Tröster, a urmat succintei Chrorographia Transylvaniae, que Dacia olim appellata (1550) a lui Georg Reichersdorff, și a premers cu două decenii De neamul Moldovenilor, de Miron Costin (1686) și cu cinci Descriptio Moldaviae (1714-1716), de D. Cantemir. De fapt, învățații sași ardeleni au avut șansa unică de a cunoaște direct și temeinic populația românească din Transilvania și a-și face un nume prin descrierea ei. Spre cinstea lor, cei mai mulți au relevat trecutul latin, implicit vechimea și continuitatea românilor în Transilvania.
Tröster dezvoltă și argumentează unele dintre ideile lui Opitz, între care se numără cea despre marea apropiere a limbii române de latină și aceea că în căsuțele țăranilor români mai curge sânge nobil roman. Argumente îi furnizează istoria, inscripțiile, limba și etnografia, dar el împrumută și entuziasmul cu care scria Opitz despre români. Scrierile lui Opitz și Tröster anunță apariția peste mai bine de un secol a Școlii Ardelene, ca fenomen cultural firesc și așteptat. Recenta operă a profesorului Ioan-Aurel Pop, De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate (2019), ne pune la dispozție dovezi scrise, începând din secolul al XV-lea, că românii erau conștienți de originea lor romană. Atât Opitz, cât și Töster au cunoscut această tradiție la fața locului. Amân du rora li se cuvine un loc foarte important în cultura românească a secolului al XVII-lea.
Familia Tröster locuise la Cârța, dar Johannes s-a născut la Sibiu, „înainte de 1640“, unde tatăl lui era secretar de tribunal. A absolvit gimnaziul prin 1658 și a lucrat, probabil, ca Hauslehrer în familia istoricului Bethlen János (1658-1662). Între 1662 și 1666/67 se găsea la Nürnberg, Altdorf și Jena, iar la întoarcere a fost numit rector al școlii din Cincu Mare, unde sa stins, după unii, în 1670, după alții în 1685 (E. Wagner).
În anul 1666 publică, la Nürnberg, trei opere: Das alt- und neu-teutsche Dacia, o istorie a regatului polonez (Polnisches Adler-Nest) și traducerea unei cărți a istoricului Bethlen János (Das bedrängte Dacia), iar un an mai târziu, un catalog biografic al tuturor papilor romani (Päpstlicher Suetonius). Prezentul articol privește exclusiv partea românească a primei cărți.
Vechea și noua Dacie germană“ descrie românii ardeleni, cu istoria, limba și tradițiile lor. Vorbitor de germană, latină, română, maghiară și cunoscător de greacă veche, Tröster a realizat o lucrare de pionierat, care a servit ca argument credibil în perioada celei mai aprigi lupte pentru obținerea de drepturi egale pentru români cu ale celorlalte naționalități ardelene (sec. al XIX-lea: D. Bojinca, S. Moldovan, A.D. Xenopol). În secolul al XX-lea, cercetarea etnologică i-a acordat puțină importanță, însuși O. Bîrlea citându-l doar indirect, după Anticile romanilor, de D. Bojinca (v. Istoria folcloristicii românești, 1974, p. 49). A fost relevată, în schimb, contribuția lui la cunoașterea în Occident a limbii române în secolul al XVII-lea (E. Coșeriu Limba română în fața Occidentului. Cluj-Napoca 1994).
Interesul lui Tröster pentru Antichitatea latină și greacă, pasiunea lui pentru inscripții, prezentarea românilor ca moștenitori ai romanilor în limbă și tradiții, cercetarea Daciei în unitatea dintre Ardeal, Muntenia și Moldova, adăugând și o notă socială (romanii de odinioară sunt țăranii români, „care lucrează pentru noi“), fac din autorul sibian un adevărat umanist al secolului său.
Cunoscând bine istoriografia antică (Cassius Dio, Tacitus, Eutropius ș.a.), el preia o seamă de povestiri, pe care astăzi le considerăm legende: Traian oferindu-și propriile haine ca feșe pentru tratarea răniților; ridicarea podului peste Dunăre; ascunderea în albia Streiului a comorilor lui Decebal și găsirea lor prin trădarea unicului martor, Biculus; fuga lui Decebal în munți și sinuciderea lui; sărbătorirea victoriei romane asupra dacilor, pe „Câmpul lui Traian“; el descrie, de asemenea, povestea monedelor găsite în Strei (1543), ca resturi ale celor ascunse de regele dac. Majoritatea legendelor s-au păstrat doar în scris, câteva au spraviețuit și oral, dar toate au prilejuit crearea de noi povestiri despre Traian, consemnate de cercetătorii contemporani: drumurile lui Traian (pe sol și pe cer); întoarcerea în Transilvania a prizonierilor din închisorile romane; podurile de lemn sau din piele de bivol atribuite lui Traian; cetățile, valurile și erotismul lui (dorința de incest), Domnul de Rouă; Traian cu urechi animaliere ș.a.
Opera lui Tröster constituie azi un important izvor documentar pentru cunoașterea limbii și culturii populare românești din secolul al XVII-lea. Găsim aici respingerea tuturor denumirilor atribuite românilor de către alte neamuri (valah ș.a.) și susținerea autodenumirii: rumunos sau romani, cu aprecierea că oricine iubește adevărul vede cu ușurință că numele și limba indică originea lor romană (p. 324-328).
Tröster a fost uimit de forța cu care românii păstrează vechile credințe, și cum, după ce atâtea limbi și popoare s-au perindat peste Europa, vorbesc o limbă „aproape latină“. E primul care observă diferența dintre latina populară și cea clasică (p. 353), transcrie un dialog în limbajul cotidian al românilor, întocmește o listă de 40 de cuvinte și expresii românești cu etimon latin (p. 355-7) și reproduce 10 versuri populare, despre modul social de trai al românilor, primul cântec popular compact, notat cu un secol înaintea broșurii anonime „Cântece câmpenești cu glasuri românești (v. ediția Mircea Popa, 2008).
Dintre ținuturile românești, Tröster acordă cea mai mare atenție Țării Hațegului (p. 458-472), „unul dintre cele mai nobile ale romanilor“, unde au existat multe orașe, cetăți, clădiri admirabile, care acuma sunt grămezi de pietre: Sergidava, Petovium, Volmerium. Înconjurat de munți înalți, Hațegul și Sarmizegetusa, înnobilată de romani cu frumoase arte acvatice, cu arcuri de triumf, cu arene, teatre, coloane, temple și alte clădiri, care, împreună cu drumurile și podurile peste Dunăre și Tisa, au făcut din Dacia „un mic Latium“ (p. 357-358). Reproduce prima povestire despre originea drumurilor lui Traian (diavolul promite unei femei nobile să acopere drumurile cu taleri, dacă nu va mai rosti niciodată numele lui Isus, dar, când femeia a văzut marea mulțime de taleri a rostit, instinctiv: Isuse, câți taleri!, iar diavolul a transformat talerii în nenumărate pietre, p. 463-464); el menționează, de asemenea, o legendă a Cheilor Turzii (p. 422) și pe cea despre Romulus și Remus hrănindu-se din ugerul lupoaicei (p. 429-430).
Toate piesele de port bărbătesc descrise, ca și utilizarea lor, sunt de origine romană: căciula mițoasă a păcurarului, confecționată cu mâinile lui, abandonată pe durata doliului (un an), interdicția tunderii părului, ca la romani (argumentat cu Plaut și Appian); cămășile valahilor, lungi până la genunchi, cutate, pulpele bărbaților, îmbrăcate cu pănură groasă, legată cu șireturi sau panglici până la genunchi, opincile, legate cu curele pe toată pulpa, salutul prin descoperirea capului, sărutul mâinii și al frunții sunt de origine romană (Plaut și Plutarh). La lupte, valahii se dezbracă până la brâu, iar de la brâu până la genunchi poartă un șorț cutat, numit campestre. În mâna dreaptă poartă o lance, iar la brâu, un topor, ca romanii. Când se duc într-un loc fără pericole poartă în mână un toiag frumos, cu ferecături metalice. La târguri, în locuri publice sau la joc se apără astfel, încât patru feciori nu reușesc să rănească un valah, dovadă că ei nu sunt de altă origine decât cea descrisă de a șasea odă a lui Horațiu (p. 338-343)
Femeile valahilor își fac îmbrăcăminte din pănură. Cele bogate cumpără năfrămi, fuste și pantofi produși de sași; își ung părul cu unt, iar fetele fecioare poartă două brâie peste olaltă, umblă cu capul descoperit, cu multe monede și scoici pe tâmple și pe frunte, prinse pe un șiret. Poartă cercei în urechi și inele de oțel ori de alamă, la gât, corali albi și roșii, iar pe cap, cununi de trandafiri și de alte flori, încât, când vezi o tânără româncă, ți pare că ai în fața ochilor o Floralia romană; femeile măritate poartă năfrămi de bumbac, împletite ca o coroană, pe care o pot pune și lua de pe cap, ca pe-o pălărie (p. 344).
Românii sunt păstori sau plugari, dar cea mai mare plăcere o au cu oile; vara urcă la munte, cu tot ce au, unde un fluier de un cot și jumătate cântă atât de frumos, încât i-ar veni greu lui Pan și tuturor zeilor pădurii să-l imite; ceea ce a descris Virgiliu în Bucolicele lui, se vede aici ca viva praxi, în cea mai reușită formă (p. 345-346).
Mâncarea preferată a românilor este Pultes [mămăligă?], care, pentru ei, ca oameni puternici ce sunt, este ceea ce, pentru gladiatori, este coliphia. Nu au nevoie de brutari, căci, atât bărbații, cât și femeile știu coace pâine, așa cum scria și Plinius despre vechii romani (p. 346-347). Le place să aibă fântâni frumoase, în sat sau la munte, împrejmuite cu piatră sau cu lemn și prevăzute cu cumpănă și găleată, pentru călători, iar apa lor e mai cristalină decât cea din Fântâna Blanduziei, de Horațiu (p. 347).
Cine mai dorește o dovadă a originii lor romane – continuă autorul –, să se uite la jocul lor, demn de a fi admirat. Feciorii merg în cămăși încrețite, pe umărul stâng poartă zeghea sau sagulum legat de gât, iar pe umărul drept poartă un bâț frumos, cum sunt pictați vechii împărați romani (p. 347-349). Când încep să lovească pământul cu pașii, fluierașul pare un Apollo, la mijloc: femeia formează un cerc cu doi bărbați, prinzându-se de mâini, foarte respectuos, se țin de batiste; apoi sar într-un rând tripudiando, încât al treilea salt ține tactul, așa cum scrie Livius despre Saliis Sacerdotibus sau despre preoții dansatori ai zeului Marte. Ar fi greu să vezi un asemenea specatacol de dans roman altundeva în Europa.
Valahii au fost încreștinați de împărații grecilor; ei nu acceptă calendarul gregorian, aflat în uz la ceilalți ardeleni, și explică totul prin expresia: Așa am pomenit (Hec est traditio). Așa am învățat de la strămoșii noștri. Preoții lor au voie să se căsătorească, dar dacă le-a murit soția, trebuie să rămână văduvi. Ei nu învață decât să citească și să scrie rusește [alfabetul chirilic]. În Moldova și în Valahia au mănăstiri. După religie sunt ca rușii și moscoviții, țin posturi, au tradiții și obiceiuri ecleziastice, pun mortului o monedă între dinți, cu care să poată plăti pe luntrașul Caron, iar sacramentul îl dau cu pâine dospită pusă în vin și oferită cu lingurița (p. 351-353).
Cele de mai sus „dovedesc fără putință de tăgadă“ – scrie Tröster –, că românii sunt supraviețuitorii coloniștilor lui Traian, cu limba, datinile, îmbrăcămintea și ocupațiile lor. Valahii sunt continuatorii nobililor romani de odinioară și formează a patra națiune îndreptățită la activități politice (p. 323). Autorul își cunoaște bine obiectul cercetării, selectează inscripții semnificative din lucrările arheologilor, cunoaște literatura latină și stabilește legături între ea și cultura populară românească; tânărul autor în vârstă de circa 30 de ani scrie cu încântare și cu tandrețe despre români, bucuros că poate să aducă lumină nouă în istoria Ardealului; stilul lui e plăcut, presărat cu diminutive și cu expresii ca: strămoșii valahilor noștri, valahii noștri romani sau: nobilii romani de odinioară; scrierea lui arată ca ale reprezentanților Școlii Ardelene sau ai generației de scriitori români de la 1848; el scrie entuziast, admirativ, pasionat, convingător și întrucâtva romantic.
Între tipărirea poemului opitzian (1623) și apariția descrierii lui Tröster s-au scurs 43 de ani, vreme în care ideea romanității noastre a câștigat importanță în operele autorilor români. Cronologic, opera lui se situează între Letopisețul lui Grigore Ureche (1642-1647), și De neamul moldovenilor, de Miron Costin (1686), dar cu toate că Tröster nu avea cunoștință de Letopisețul lui Ureche, iar lui Costin îi era străină Vechea și noua Dacie germană, a lui Tröster, între acestea și De neamul moldovenilor există o excepțională unitate de vederi.
Ureche scrisese că „rumânii câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroș, de la un loc sînt cu moldovenii și toți de la Râm să trag“. Tröster susținea exact același lucru, iar Costin scrie că „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țărîi Muntenești și românii din țările ungurești […] toți un neam și odată discălicați sînt“ (Opere. II, p. 9).
Autorii și-au format opiniile fără contacte între ei, ceea ce face ca similitudinile dintre operele lor să aibă o semnificație și mai profundă. Dacă doi români moldoveni și un sas ardelean ajung la aceeași concluzie despre originea și continuitatea românilor în Dacia, e semn că ei dezvăluie adevărul istoric.
Miron Costin și Johannes Tröster au fost „perfect sincroni cu Europa“ și scriu ca doi români înțelepți din secolul al XVII-lea. Amândoi privesc Dacia în unitatea dintre Ardeal, Moldova și Muntenia și se ridică în sprijinul românilor, ca urmași ai Imperiului Roman. Comentează pe larg și resping toate denumirile atribuite românilor de alte neamuri (olah/valah etc.) și susțin autodenumirea: rumâni/români, ca singura corectă. Originea romană a românilor e susținută de amândoi cu argumente etnografice. Portul este „portul râmlenilor celor vechi“. Tröster scria că bărbații români umblă cu capul descoperit și nu se tund întreaga durată a doliului, ca romanii, Costin critică afirmațiile lui Simion Dascălu & Co despre tunderea părului la români „ca sămn tâlhăresc“, când, de fapt, e „pentru a fi cu totul slobod de sudori și în răcoreală la ostenele“.
Româna e mai aproape de latină decât limbile vorbite în Italia, Galia ori Spania (Opitz), e „aproape latină“ (Tröster), „mai multe cuvinte are în sine râmlenești decât a italienilor“ (Costin). Cuvinte românești de origine latină și elemente etnografice (agricultură, păstorit, alimentație și obiceiuri la înmormântare) dovedesc originea noastră romană.
Opera lui Tröster a srvit ca argument nepărtinitor, la susținerea originii noastre romane, dar în vremea din urmă pare că a fost uitată, el devenind un mare nedreptățit: cu toate că are primatul în mai multe domenii, numele lui e foarte rar citat în ultima sută de ani.
Tröster și Costin nu sunt numai istoriografi; ei marchează începuturile unor științe noi: lingvistica (împreună cu ramurile ei: lexicografia, toponimia etc.) și cercetarea tradiției orale, respectiv etnografia/etnologia; amândoi au cunoștințe sigure, provenind din explorări personale și din propria experiență.
Tröster și Costin săvârșesc câteva erori comune, ceea ce reflectă nivelul de atunci al dezvoltării istoriografiei și provoacă un surâs înțelegător din partea cercetătorului de azi. Noutatea contribuției lor în cultură și știință este infinit mai importantă decât explicabilele lor erori.
Sursa: romanialiterara.com
