Calvaser şi Boarta sunt primele localităţi prin care trecem, iar existenţa Ştenei e marcată de un indicator care arată simplu “La dreapta!” Şi după ce ne sucim gâturile după o caravană de romi, cu copii, “căţăi” şi purcei, trasă pe stânga, mai mâncăm o juma’ de “pită” până în Buia.

Deşi tentaţi să oprim aici pentru a vedea o casă stricată, cu inimioare în geamurile podului, şi “Cetatea”, lăsăm Buia în spate, drumul afurisit de gropi şi pustiu ducându-ne, pe lângă Crucea Şalcăului, tot înainte, până la Mihăileni, destinaţia noastră. Alb, galben şi verde crud, aproape gălbui sunt culorile cu care ne întâmpină satul, stupii înşiraţi pe coasta spre cimitir trimiţându-şi albinele la lucru. La fel ca şi oamenii care şi-au arat deja pământurile. Totul tace şi copiii satului şi-au găsit loc de repetiţii în biserică. Acolo unde întreaga comunitate se va afla în zilele de sărbătoare ce vor să vie. Liniştea este aici stăpână şi nu ai cum să scapi de senzaţia că locul este părăsit. “Unde este toată lumea?”, mă întreb cu voce tare. Însă n-are cine să răspundă. Toată lumea e la sapă şi până şi telefonul, părăsit de semnal, tace chitic. De vrei, totuşi, să suni pe cineva, tre’ să te duci cu mobilul în mână până la Căminul Cultural, locul în care, nu se ştie cum, ai şanse să prinzi un fir.

Aşa ca în copilărie …

“Călătorului îi stă bine cu drumul” spune, însă, o vorbă românească, aşa că după ce terminăm treaba, facem calea invers, dinspre Mihăileni spre Sibiu, cu oprirea pe care ne-o doream de ani buni. La castelul de la Buia. De departe, de pe şoseaua ce leagă casele şi satele, “Cetatea”, aşa cum o ştiam încă din copilărie, se iveşte deasupra acoperişurilor. Dacă nu ai şti că e pe-acolo, pe undeva, ai putea risca să o scapi din vedere. Pentru că, aşa cum îşi întinde ea, pe micul deal, zidurile de un cărămiziu şi alburiu spălăcit, dezbrăcate de tencuială, poate fi asemuită cu o apariţie fantomatică, ascunsă în spatele de verde înmugurit al copacilor. De un farmec aproape dureros e “Cetatea” din Buia, care e de fapt un fost castel, Castelul Bolyai, în care şi-a odihnit oasele muritoare chiar şi Mihai Viteazu. Iar astăzi, doar cu un efort, am putea-o reconstrui, din imaginaţie, aşa cum era odinioară. Cu porţi, capelă, pod mobil, ferestre, acoperiş şi curte interioară. Castelul este aici de vreo şapte sute de ani, oamenii comunităţii ignorându-l, într-atât de bine s-au obişnuit cu prezenţa lui aproape nepământeană. Pentru că cei care au făcut o incursiune imaginară în “Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne, ar regăsi aici, la Buia, ceva din misterul şi frumuseţea Cetăţii Colţi a Retezatului.

Prins între pământ şi cer

Jos e satul. Cu oamenii lui, cu viaţa obişnuită de fiecare zi, ce îşi începe zbaterile la primul cântat al cocoşilor, cu primăvara care îi scoate pe săteni în câmp, cu iezii şi mieii lui, cu găinile, cocoşii şi cu raţele care fac câte-o baie sănătoasă în vale. Sus e castelul cu poveştile şi legendele, cu frumuseţea sa indescifrabilă care capătă şi mai mult contur în hăţişul care îl înconjoară. Şi ciudat este că, deşi e la zece paşi şi trei respiraţii de sat, “Cetatea” e în altă dimensiune. Una care îi dă savoare. Aşa cum e ea, aproape în ruină. Cu pătrăţelul de metal ruginit din stânga bolţii de la intrare pe care este inscripţionat numărul 1, marcând întâia şi cea mai importantă construcţie a satului, cu starea de linişte pe care ţi-o dă între pereţii adânc brăzdaţi de crăpături, cu ferestrele sale goale de pleoapele sticlelor, privindu-te cu insistenţă. Pentru a simţi şi cunoaşte Castelul Bolyai aşa cum se cuvine, trebuie să-l vezi. Dar cu grijă, pentru că vegetaţia care i-a muşcat cu poftă din ziduri şi din vechile podele i-a subminat rezistenţa pereţilor punându-i la îndoială verticalitatea şi existenţa.

Umblă vorba că…

Cu toate acestea, odată ce l-ai prins într-un colţ al ochiului, nu ai cum să-l scapi din vedere, pentru că pe măsură ce te apropii, Castelul din Buia prinde din ce în ce mai mult contur. Cu ferestrele rotunde ale fostei capele, cu coşurile sale de fum încă înnegrite de funingine. Şi este greu să stai acolo în mijlocul curţii “pavate” acum cu iarbă măruntă şi urzici, imaginându-ţi cum trebuie să fi fost cele 12 încăperi mari ale sale, aşa cum le menţionează Ioan Floca în cartea sa “Habitat şi istorie, zona Şeica Mare – Valea Buii”. “Castelul din Buia are 12 încăperi mari, cândva locuite, un depozit de armament şi încă vreo cinci încăperi fără ferestre, în care erau instalate odinioară tunurile care îl apărau”, scria Ioan Floca, pomenind, totodată şi de cele întâmplate la 1848, când satele revoltate de pe Valea Buii au sustras din castel cam 24 de tunuri şi alte arme pe care le-au folosit în confruntările armate, sau despre capela care ducea, printr-o scară mare într-o criptă ce era încă bine conservată în jurul anului 1919.
În ciuda liniştii sale de astăzi, Castelul Bolyai a trăit timpuri zbuciumate şi, mai mult decât atât, una dintre legendele sale vorbeşte despre blestemul ce i-ar fi urmărit pe aproape toţi proprietarii săi şi care, pare-se, au pierit fiind ucişi mişeleşte. Şi aceasta nu e singura poveste… Pentru că mai umblă vorba cum că “Cetatea” ar fi bântuită de  călugăriţele care ar fi populat cândva castelul şi care din pricina unor păcate grele ar fi fost zidite în pereţii superiori ai edificiului. Gurile superstiţioase mai spun că ele sunt spiritele neliniştite ale locului, ce îşi fac simţită prezenţa între ziduri în nopţile cu lună, murmurând cântece tânguitoare. Tot de domeniul poveştii pare să fie şi întâmplarea care îl are ca erou pe domnitorul Mihai Viteazul, şi pe comoara sa îngropată în pielea de bivol în care a fost cusută. Mândrele podoabe nu i-au lăsat indiferenţi pe căutătorii de comori de-a lungul vremurilor, care însă au plecat aşa cum au venit: cu mâna goală. Nu ştiau ei pesemne că trebuie să treacă prin părţile locului în noaptea de Sfântu’ Gheorghe, când, aşa cum cred bătrânii, “joacă banii”, scoţând flăcărui deasupra gliei în care sunt îngropaţi.

Castelul Bolyai este, aşadar, un loc în care legendele prind viaţă, aşa cum este şi povestea teiului acum bătrân din faţa porţii, care le-ar fi luat viaţa celor executaţi prin spânzurătoare, sau a tunelului ce pornea din castel şi ducea până departe, către Mighindoala, scăpându-i pe cei ai casei de pericolele de afară. “Una din cele cinci încăperi, printr-o deschizătură îngustă, comunica, printr-un lung tunel, posibil până în preajma satului Mighindoala, spre care se asigura refugiu şi de la etaj, printr-o uşă în podea prevăzută la una din camere”, mai notează Ioan Floca.

Un castel priveşte spre Apus

Edificiul în formă de potcoavă ce priveşte şi acum spre Apus şi-a luat numele de la primul său posesor, Gaspar Bolyai, a cărui familie domina cetatea şi mai multe sate dimprejurul ei, castelul trecând apoi, pe rând, în proprietatea familiei Bathory, Tholdy, ultimul dintre cei care l-au deţinut fiind Bela Maurer de Ürmös, înainte de a ajunge în posesia statului român. Castelul a avut şi un stăpân de viţă românească, pentru că la 6 ianuarie 1597  i-a fost dăruit lui Mihai Viteazul, împreună cu domeniul Buia, de către Sigismund Báthory.
Întâmplările adevărate ale istoriei şi legendele nu reuşesc, însă, să ocrotească trupul “Cetăţii”, cea care în ciuda frumuseţii sale este, totuşi, o ruină. Una care stă mărturie decăderii neamu­rilor şi neputinţei oamenilor în faţa nemilosului Cronos. Şi cât de săraci am fi fără zidurile acelea roşiatice, alburii care îşi deapănă în linişte poveştile…

Săpăturile efectuate pe raza localităţii Buia au scos la iveală mai multe descoperiri arheologice. Potrivit site-ului www.arheologie.ulbsibiu.ro, în locuri neprecizate de pe teritoriul satului s-au descoperit de-a lungul timpului, jumătatea superioară a unui vas cu picior din a doua perioadă a fierului, o ulcică de lut cu  monede dacice de argint imitate după tetradrahmele macedonene ale lui Filip II şi o monedă de bronz de la Diocleţian.


Sursa: tribuna.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!