Laurențiu Barbu
de Prof. VASILE DUMA
”VIAGGIO CURIOSO-SCIENTIFICO-ANTIQUARIO PER LA
VALACHIA, TRANSILVANIA E UNGHERIA FINO A VIENNA”-FATTO DA DOMENICO SESTINI, FIRENZE 1815
Puţin mai târziu, ajung la bariera care separӑ Valahia de Transilvania imperialilor, loc marcat printr-o lungӑ inscripţie în limba latinӑ, sӑpatӑ în stâncӑ, pe care autorul o transcrie integral şi care se terminӑ cu cuvintele:
EX VOTO
POSVIT SENATVI DACICO
A SECRETIS
S.K.D.K.
Intrând pe pӑmântul Transilvaniei, remarcӑ o altӑ mӑrturie a Daciei antice: Via Carolina, “fatta sulle antiche traccie della via Trajana(…), fatta in tempo di Trajano in luoghi inaccessibili, e impracticabili, e(…) vi sono diversi passaggi terribili, tanto quanto che se si cade precipitosamente da un`altezza considerabile, non vi è altra speranza ch`essere sommerso nel fiume Olta.”[p.45]-“ fӑcutӑ pe vechile urme ale cӑii Traiane(…), fӑcutӑ în timpul lui Traian în locuri inaccesibile şi impracticabile, şi (…) acolo sunt diverse treceri înspӑimântӑtoare, încâ dacӑ ai cӑdea pe neaşteptate de la o înӑlţime considerabilӑ, nu ar exista altӑ speranţӑ decât de a fi scufundat în râul Olt.” La vremea aceea, porţiunea care aparţinea Valahiei nu era reparatӑ, fiind periculoasӑ şi impracticabilӑ din anumite motive(“il che sara una ragione di renderla più pericolosa e forse impraticabile.”-“ trebuie sӑ fi fost un motiv de a o lӑsa mai periculoasӑ şi poate impracticabilӑ”). Era obiceiul ca cei condamnaţi la moarte prin spânzurare sӑ fie executaţi în astfel de locuri(”In tali orride contrade si suole qui giustiziare i ladri e assassini di strada, ed infatti in quà e in là incontrammo dei patiboli ben guarniti di pazienti che subìto avvevano già la loro condanna”[p.46]-“În astfel de locuri oribile se obişnuieşte ca aici sӑ fie executaţi hoţii şi criminalii, şi într-adevӑr ici şi colo întâlnim spânzurӑtori pline cu cei care au fost de curând executaţi.”), trupurile lor rӑmânând atârnate vreme îndelungatӑ, oferind un spectacol sinistru:”Un zingano n`è il loro carnefice, e il quale finito che ha la sua funzione, li spoglia tutti, e prende gli abiti che a lui restano per la sua esecuzione, si lascia il giustiziato sul patibolo, fino tanto che ve n`è un residuo, motivo per cui anco dopo un anno si puo riscontrare l`istesso spettacolo.”[p.48]-“ Un ţigan este cӑlӑul lor, şi care, terminându-şi treaba, îi dezbracӑ şi le ia hainele, care îi rӑmân lui pentru execuţie, se lasӑ executatul pe spânzurӑtoare pânӑ când ajunge un schelet, motiv pentru care şi dupӑ un an se poat întâlni acest spectacol.”
Venind din Valahia, sunt nevoiţi sӑ stea patru zile în carantinӑ( aceasta era de regulӑ de trei sӑptӑmâni), fiind suspecţi de ciumӑ(“ordinariamente è di tre settimane, e di più allorchè vi sono sospetti di peste”[p.53]-“în mod normal, aceasta este de trei sӑptӑmâni şi chiar mai mult, atunci când existӑ suspiciuni de ciumӑ”), timp în care hainele murdare le sunt spӑlate (“con dare in primo luogo la biancheria sudicia per essere lavata, e a fare profumare tutto ciò ch`era rinchiuso nei bauli”[p.52]-“ sӑ se dea mai întâi lenjeria murderӑ ca sӑ fie spӑlatӑ şi dezinfectat tot ce se gӑsea în cufere”).
Însemnӑrile de cӑlӑtorie abundӑ în detalii privind peisajul muntos pe care îl strӑbat urmând “via Carolina”(“HAEC VIA IN DACIA APERTA EST ANNO MDCCXVII, inscripţie sӑpatӑ în rocӑ), pentru a ajunge în Sibiu(Hermannstadt). Nu departe de aceastӑ inscripţie, se vӑd ruinele Porţii lui Traian, locul fiind numit “Poarta Romanilor”(“Puarte Romanilor”), iar drumul “Kalea Traianului”. Urmeazӑ descrierea Turnului Roşu(“Rothenthurm”), o micӑ fortӑreaţӑ cu un turn în mijloc, înconjuratӑ de un şanţ cu un pod care se ridicӑ, garnizoana fiind alcӑtuitӑ dintr-un comandant şi 30 de soldaţi.
Sejurul la Sibiu( cazarea la Leul de aur, vizitarea oraşului, primirea de cӑtre oficialitӑţi în frunte cu baronul de Bruckenthal, guvernatorul provinciei, servirea mesei cu specificul zonei, cafea cu lapte,”colazione all`uso del paese, cioè caffè con latte”, dar şi prânzul “servito alla Dacica”, consultarea bibliotecii publice cu numeroasele opere ale unor erudiţi transilvӑneni) face din aceste însemnӑri de cӑlӑtorie o lecturӑ interesantӑ pentru cititorul care doreşte sӑ cunoascӑ epoca Transilvaniei imperiale a secolului al XVIII-lea.
Interesat de istorie, autorul nu pierde nicio ocazie de a pune în evidenţӑ trecutul locurilor pe care le strӑbate. Iatӑ descrierea unui grup statuar:”…un baso rilievo scolpito in pietra arenaria, rappresentante da una parte due soldati romani, e dall`altra la lupa coi due gemelli, un carro,e un imperatore romano a cavallo”[p.75]-“…un basorelief sculptat în gresie, reprezentând de o parte doi soldaţi romani şi de cealaltӑ parte lupoaica cu cei doi gemeni, un car şi un împӑrat roman cӑlare”.
Nu uitӑ sӑ transcrie numele locurilor “in lingua valaca”, de câte ori acest lucru este posibil:”il fiume Zibin che da il nome alla città d`Hermannstadt”-“râul Cibin care dӑ numele oraşului Sibiu” sau “le saline di Salsburg o Bisokna in valaco”-“salinele de la Ocna Sibiului sau Bisokna în valahӑ”. Puţin mai încolo revine asupra acestui subiect:”…scorre un piccolo fiume ditto Zibin, da cui prese nome la città chiamata Cibinum, e che ora in idioma dacico, o valaco denominasi la Sibiè.”[p.89]-“ curge un râuleţ zis Cibin, de la care îşi ia numele oraşul numit Cibin şi care în limba dacicӑ sau valahӑ se numeşte Sibiu”.
Dacӑ în Sibiu românii nu sunt deloc menţionaţi, ei devin prezenţi în localitӑţile limitrofe, spre nord, unde ”le donne valache, e sassone dei circonvicini villaggi solite a portare il latte in città, le osservammo montate a cavallo, con tenere sulle spalle una lunga stanga, di cui estremità erano sospesi due calderotti pieni di latte, oltre altri commestibili, e frutti per essere venduti in città, che varie donne portavano a mano, o in testa, riposte in corbe, o in panieri.”[p.78]-“pe femeile valahe şi pe cele germane din satele din jur, obişnuite sӑ ducӑ lapte în oraş, le-am vӑzut pe cai, ţinând pe spate o prӑjinӑ lungӑ, la capetele cӑreia erau prinse douӑ gӑleţi pline cu lapte sau alte alimente şi fructe, pentru a fi vândute în oraş, pe care diverse femei le duceau în mânӑ sau pe cap, puse în coşuri”.
La salinele de la Ocna Sibiului(Salsburg), apar şi bӑrbaţii valahi, într-o situaţie deosebitӑ: curtea directorului,”ungaro di nazione”, era “assediata dai Dacj, che non volevano più trasportare il sale, mentre s`intese, che uno di loro era stato bastonato da un valacco vassale del principe di Valachia, e che tutti insieme domandavano, per un tal`affronto, giustizia, e se non l`avessero ottenuta, se l`avrebbero fatta essi, dicendo anzi, che l`istesso imperatore neppure avrebbe permesso, che uno di loro avesse ricevuto un tale smacco.”[p.79]-“… asediatӑ de daci, care nu mai voiau sӑ transporte sarea, înţelegând cӑ unul dintre ai lor a fost bӑtut de un valah subordonat domnitorului Valahiei, şi cӑ toţi cereau dreptate pentru un astfel de afront şi cӑ, dacӑ nu o vor obţine, şi-o vor face ei, zicând cӑ însuşi împӑratul nu ar fi permis ca unul dintre ei sӑ primeascӑ o astfel de insultӑ.”
Vizitarea salinelor oferӑ autorului ocazia sӑ-şi etaleze calitӑţile de povestitor, desigur din punctul de vedere al occidentalului neobişnuit cu astfel de lucruri. Descrierea pare a fi un fel de reportaj din zilele noastre, din care nu lipsesc momentele de uimire, unele secvenţe fiind memorabile:”Fummo spettatori per più volte di ciò, e non potevamo persuaderci, come le mani non dovessero lor prendere fuoco; ma bisogna considerare, che avevano delle mani veramente callose.”[p.82]-“Eram spectatori de mai multe ori la aceasta şi nu puteam sӑ ne convingem cum mâinile nu ar fi trebuit sӑ le ia foc; dar trebuie sӑ avem în vedere cӑ aveau mâini cu adevӑrat cӑlite”. Fӑrӑ a-i numi, lucrӑtorii din saline sunt români, aşa cum lasӑ sӑ se înţeleagӑ cuvântul ”luminӑ” pe care aceştia o folosesc în timpul lucrului:”…un gran sotterraneo a volta, e nel quale diversi uomini stavano lavorando con l`aiuto di una piccolo candela di sego, che “Luminu” pure in valaco chiamano.”[p.82]-“ o galerie mare cu boltӑ şi în care mai mulţi bӑrbaţi lucrau cu ajutorul unei mici candele cu seu, care se numeşte “luminu” în valahӑ”.
Sibiul face o impresie plӑcutӑ în ceea ce priveşte bisericile, casele şi strӑzile, acestea din urmӑ fiind în general largi şi câteva chiar frumoase, dar nefiind pavate, devin impracticabile în anotimpul ploios, când noroiul ajunge pӑnӑ la jumӑtatea gleznei(“il fango giunge insino a mezza gamba”, [p.91]-“noroiul ajunge pânӑ la jumӑtatea gleznei”). Cât priveşte populaţia, Sibiul numӑra în jur de 16 mii de persoane, saşii fiind dominanţi, dar mai sunt unguri şi secui, iar dintre naţionalitӑţile tolerate aminteşte pe valahi, greci, armeni, polonezi, ruşi, bulgari, sârbi, evrei şi ţigani, menţionând cӑ acest amestec de popoare se gӑseşte peste tot în Transilvania.
Interesantӑ este însӑ urmӑtoarea afirmaţie a autorului:” Il Dacio è il popolo soggiogato, e il Sassone ne fu il conquistatore sotto Hermanno, da cui prese il nome questa città”[p.92]-“Dacii sunt poporul subjugat şi saşii au fost cuceritorii sub Hermann, de la care îşi ia numele acest oraş”.. Din pӑcate nu spune mai multe despre daci, deşi lasӑ sӑ se înţeleagӑ cӑ sunt una cu valahii, la fel cum limba dacilor este una cu a valahilor:” e che ora in idioma dacico, o valaco denominasi la Sibiè.”
Odatӑ cu pӑrӑsirea Sibiului, însemnӑrile de cӑlӑtorie sunt tot mai sӑrace în ceea ce priveşte pe români. Numele acestora apare doar accidental, cel mai adesea pentru a menţiona numele unor sate:”Dopo un`ora e mezzo si passò per un altro villaggio valaco molto vasto, ditto in ungaro Kis Apold, e in valaco Apoldu d`ingiusu, e dopo sette ore in tutto si giunse a fare stazione a Reissmark, in valaco Miercore e in ungarese Szeredahely. Fu la sua origine nel 1200, i valachi hanno conservato il primitive nome di Miercore, che significa Mercurio…”[p.96]-“Dupӑ o orӑ şi jumӑtate am trecut printr-un alt sat valah foarte întins, numit în ungureşte Kis Apold şi în valahӑ Apoldu de jos, şi dupӑ şapte ore ne-am oprit la Reissmerk, Miercurea în valahӑ şi Szeredahely, în ungureşte. A fost întemeiat la 1200, valahii au pӑstrat vechiul nume Miercurea, care înseamnӑ Mercurio.”
Uneori, pentru a menţiona numele unor plante, autorul foloseşte, pe lângӑ denumirile în italianӑ sau latinӑ, şi numele româneşti, ceea ce aratӑ cӑ cei care le cultivau erau românii: “La coltura delle terre era a grano, segale, fave, lenti, grano d`India, miglio, canapé, e poponi, non che una zucca da porci detta Ludei in valaco, d`un volume molto esorbitante. Servono queste per ingrassare i majali.”[p.98]-“ Se cultivӑ cereale, secarӑ, fasole, linte, grâu indian, mei, cânepӑ şi pepeni, precum şi dovleac pentru porci zis Ludei în valahӑ, de un volum foarte mare”. Chiar şi plantele întâlnite în curtea bisericilor sӑseşti sunt date cu numele românesc:”Nella corte della chiesa sassone eranvi degli alberi di Tilia europaea. Piante della campagna: Pulmonaria officinalis, in valaco erba luttata(…), Brionia alba, in valaco Turnàri.”[p.98]-“În curtea bisericii sӑseşti erau arbori de tei, plante de hotar: Pulmonaria officinalis, în valahӑ iarbӑ lutatӑ(…), Brionia alba, în valahӑ turnari”). Şi în zona Turdei sunt amintiţi valahi în mod indirect:”In qualche posto osservai la Robinia pseudo`acacia, che i valachi chiamano “spina”.[p.111]- “În nişte locuri am observat Robinia pseudo`acacia, pe care balahi o numesc spin’.
Dupa Sibiu, de o atenţie deosebitӑ se bucurӑ şi “Karlsburg, detto Belgrod in valaco, cioè città alba e in latino Alba Iulia”[p.99]- “Karlsburg, zis Bӑlgrad în valahӑ, adicӑ oraşul alb, şi în latinӑ Alba Iulia”, “bella fortezza”, edificatӑ în timpul lui Carol VI. Oraşul era locuit de valahi, de germani, precum şi de greci, armeni şi evrei polonezi:”La città di Alba Giulia è abitata da Valachi, e Tedeschi, non che da Greci, Armeni, ed Ebrei Polonesi.”[p.101].
La Dobra, unde era frontiera dintre Transilvania şi Banatul Timişoarei, fiind o zi de piaţӑ, îi atrage atenţia vestimentaţia femeilor:”Le donne di Dobra portano delle lunghe penerate ai loro teli, che servono loro di gonna, con cingersene uno davanti, e l`altro di dietro: altre poi portano sulla testa un lungo velo.” [p.131].-“Femeile din Dobra poartӑ ciucuri lungi la ţesӑturile lor, care le servesc de rochie, pe care le leagӑ una inainte şi alta în spate: altele apoi poartӑ pe cap un vӑl lung”.
Într-o notӑ, descrie ţinutul Banatului Timişoarei, alipit la regatul Ungariei în anul 1779, menţionând relieful, fauna şi flora, principalele culturi ale câmpului, mineralele, dar şi structura etnicӑ:”Gli abitanti del Banato sono Valachi, Raziani, Bulgari, Zingani, Tedeschi, Colonisti Italiani, e Francesi, ed anco Ungari, ed Ebrei. La popolazione si fa ascendere a un mezzo milione d`anime con 700 luoghi abitabili.”-[p.133]-“Locuitorii Banatului sunt valahi, sârbi, bulgari, ţigani, germani, colonişti italieni şi francezi, unguri şi evrei. Populaţia urcӑ la o jumӑtate de million de suflete, cu 700 de locuri locuibile”. Locuinţele sunt în marea lor majoritate colibe:”…non feci che riscontrare diversi villaggi composti tutti di capanne, e non di case per l`abitazione dei rustici.”-[p.135]-“ Nu am întâlnit decât diferite sate, alcӑtuite toate din colibe şi nu din case, locuite de ţӑrani”.
La Lugoj, asistӑ la înmormântarea unui român şi reţine obiceiul de a-l sӑruta pe cel decedat înainte a fi înmormântat:”Il dopo pranzo assistendo alle esequie di un valaco, osservai , che alla fine tutti vanno a baciare il morto, avanti d`esser seppellito.”-[p.134]-“ Dupӑ– amiazӑ, asistând la înmormântarea unui valah, am observat cӑ la sfârşit toţi merg sӑ pupe mortul, înainte de a fi înmormântat”.
La fel ca alţi cӑlӑtori strӑini pe aceste meleaguri, şi autorul acestor însemnӑri de cӑlӑtorie are în vedere descrierea oraşelor şi a vizitelor pe care le face autoritӑţilor, civile sau militare. Cum acestea erau germane sau ungare, românii se regӑsesc doar accidental în aceste relatӑri. Prezenţa lor este însӑ constantӑ, având în vedere cӑ autorul noteazӑ numele româneşti ale unor localitӑţi, ape sau munţi, ceea ce indicӑ faptul cӑ aceştia erau rӑspândiţi pe întreg spaţiul transilvan.
