Laurențiu Barbu
Oana Moraru, profesor și consilier educațional, a deschis în 2007, la Călărași, orașul în care a copilărit, școala privată Helikon.
Pe strada Eroilor, printre magazine second-hand, case de pariuri și pompe funebre, a încercat să construiască o alternativă la sistemul public de învățământ și la educația bazată pe frică.
Spune că nu s-a îmbogățit din asta, dar are satisfacția că în fiecare an oferă burse unor copii din mediul rural, proveniți din familii cu probleme financiare. Acest „experiment” i-a reconfirmat cât de importantă e educația.
„Dacă au dificultăți la început, în anul doi acești copii înfloresc pur și simplu.
Să vedeți la școlile de la țară − copii abuzați cu o seară înainte, din familii de oameni care beau sau pleacă de acasă zile întregi, să-i vedeți cu ce bucurie se joacă în curtea școlii și cum țipă și chiuie și sunt prieteni.
Copiii aceia, până ajung să fie pervertiți de noi, cum de au atâta bucurie în suflet? Sunt inconștienți? Cum de au atâta putere să se joace a doua zi? Iarba cum de are atâta putere să răzbată printre dale?”
În același timp, conform testelor PISA, școala românească pare un tăvălug de amorțire a vocațiilor. Impactul ei transformațional este aproape nul.
Din această perspectivă, ponderea analfabetismului funcțional este îngrijorătoare fiindcă riscăm să devenim o națiune tot mai ușor de manipulat, spune Oana Moraru.
Urmează un interviu despre noi și copiii noștri.
„Partidul aflat la putere a venit mereu cu genul acesta de populism, de vânt tradiționalist, împotriva reformei și a noului”.
− Ați deschis în 2007 o școală privată în Călărași, printre magazine second-hand, săli de păcănele și firme de pompe funebre. Cum arată lucrurile după mai bine de 10 ani?
− Prin 2007, când am construit școala, bătea un vânt de emancipare cam peste tot în țară. Părinții testau sisteme de educație alternative pentru copiii lor. Ne-au căutat foarte mulți atunci, tare interesați de o altă versiune a școlii.
A fost bine până prin 2014, dar, de câțiva ani, îmi pare că au regresat mentalitățile oamenilor: bate iarăși un vânt de tradiționalism, cum bate în toată țara, de altfel, de contra-reformism.
Asta se resimte cel mai bine în orașele mici ale României, mai ales în cele din sud, unde treaba merge mai greu, economic vorbind. Mulți părinți susțin iar stilul de lucru bazat pe autoritate și frică, caută învățătorul exigent, mai puțin pe cel creativ sau inovator.
− Ce reflectă cel mai bine acest regres?
− Mentalitatea oamenilor. La noi vin părinții să-și înscrie copiii, stăm de vorbă cu ei, avem interviuri, îi cunoaștem. Înainte erau mai dornici să investească în educație, însă acum e o frică pe fondul instabilității din România.
Mulți se gândesc dacă pot susține un ciclu de învățare pe termen lung, alții plănuiesc să pună bani deoparte pentru facultate în afară.
Pe fondul acesta vorbeam într-o postare pe Facebook despre pompe funebre și agenții de pariuri. Se cam terminaseră, iar acum orașul înflorește iarăși cu magazine second-hand. Asta vorbește și despre mentalități, dar și despre o lipsă de optimism economic.
− E imaginea tuturor orașelor de provincie, aceeași compoziție.
− Să știi că, într-o vreme, parcă dispăruseră. Acum ne-am întors: iarăși magazine cu capoate etalate în stradă sau cu papuci de plastic la vedere.
Actualii guvernanți sau administrațiile locale au dat iarăși drumul la micul bacșiș de la colțul străzii. Cred că are legătură cu mentalitatea politică a partidului care ne conduce.
Ei mereu au venit cu genul ăsta de populism, de vânt tradiționalist, împotriva reformei și a noului. Se simte și în online la numărul de reacții legate de tot ce scriu despre înnoirea școlii.
O făceam și acum trei ani, în termeni chiar mai vehemenți, dar acum, oricât de mici ar fi lucrurile pe care le sugerez, apropo de violența în școli sau de abuzurile cadrelor didactice, simt un mare val de resentiment: „Să nu vorbim despre asta, de fapt lucrurile merg bine, e greu cu copiii”.
E parcă mai multă rezistență, pe de o parte, dar, pe de altă parte, la celălalt pol, sunt și din ce în ce mai multe proiecte frumoase pe educație.
Sunt ONG-uri, psihologi, sociologi, chiar educatori care au pornit un curent de schimbare la firul ierbii. Pentru că, din punct de vedere politic, e clar că ne-am întors vreo 10 ani înapoi. Uită-te ce se întâmplă în minister acum.
− Vă citez: De un an şi mai bine, a dispărut orice preocupare publică sau politică pentru modernizare. S-au făcut zeci de paşi înapoi. Se lucrează pe şest la o nouă lege, cu un grup de dinozauri rupţi de realitate şi îmbătaţi de miasma propriilor titluri. Bolnavi de fals tradiţionalism și naţionalism isteric, fără nicio lectură recentă despre mintea copilului de azi. Vă refereaţi la introducerea manualului unic?
− Și la mentalitățile de acolo. Ei s-au prefăcut că schimbă planul-cadru, că înnoiesc sistemul gimnazial și primar. Și nu vedem deloc înnoire, ci întoarcere la mai multe ore, la programe mai aglomerate.
În manuale e o debandadă științifică în primul rând, or asta nu s-a mai întâmplat… Greșeli erau și în manualele tipărite de alte edituri, dar nu flagrante și nu de ordin științific.
Erau șopârle strecurate din neatenție, dar aici e vorba de neglijență crasă. Să nu mai vorbim de interesele financiare din spatele acestei edituri (Editura Didactică și Pedagogică − n.r.).
− În 2014 ne doream manuale electronice, precum în Coreea de Sud. Patru ani mai târziu mizăm pe manualul unic. Am luat nordul ca punct cardinal?
− Se făcuseră niște pași timizi, că erau bani puțini. Au fost cooptate ONG-uri și oameni inteligenți, matematicieni care au gândit softuri, animații care să aducă ceva noutate la clasă.
Acum, nici vorbă de așa ceva. Ai văzut că sunt greșeli în manualul de matematică la ciclul primar, unde copiii chiar le iau ad litteram.
Și nu atât greșelile – pentru că profesorii le depistează și le corectează –, ci lipsa asta de orizont. Faptul că știi din prima zi de școală că-ți vin manuale ratate pe bancă.
Și atunci ce entuziasm să ai tu ca școală, ca profesor, să faci o treabă bună, când știi că ea s-a împuțit deja și e livrată fără jenă de sus?
− Cât mai putem întinde coarda? Patru ani reprezintă o perioadă destul de mică și uite că adăpostește perspective complet diferite.
− Mi se pare că am regresat în toate planurile. Există și lucruri frumoase și proiecte extraordinare în țară, dar atunci când vorbim despre o reformă în educație, așa cum promisese președintele, nu putem porni numai de la firul ierbii.
E nevoie de politici și de strategii pe termen lung, asumate indiferent de culoarea politică. Îți trebuie câțiva ani să implementezi o direcție și o strategie.
Polonia, de exemplu, era cam ca România în educație în urmă cu 11-12 ani. Între timp, ei au ajuns pe primele locuri la testele PISA. Și-au făcut o strategie, au implementat niște linii de transformare în școală, în sistemul de evaluare, cum măsurăm competențele copiilor, și au ajuns deja departe. Cum? Cu voință.
Pe urmă, o reformă în educație presupune și o pregătire psihologică. Cadrele didactice din teren au și ele dreptate când se supără pe criticii sistemului. Au suferit atâția ani de transformări, de semi-reformă, astfel încât resimt uzura, au obosit.
E foarte greu să lucrezi cu alte directive de la an la an. Directive care n-au schimbări pe fond, ci doar pe hârtie.
Noi ar trebui să pregătim o reformă care să pună copilul în centru, care să regândească puțin relația de putere cadru didactic-elev și care să dea rezultate în funcție de particularitățile fiecăruia.
Suntem cotați rău de tot pe educație în Europa. Sunt programe internaționale, platforme online de învățare a limbii engleze, de exemplu, pe care le-au achiziționat, cu mare succes la clasă, state din Asia sau vecini, cum ar fi Bulgaria, Turcia, Grecia. La noi nu vin.
Am vorbit cu un reprezentant din Australia al unui astfel de program. Mi-a spus că România e pe harta roșie a programelor online care s-ar putea implementa bine cu ajutorul ministerului − așa cum au făcut ceilalți. Suntem un fel de paranteză la valul de înnoire a educației în Europa.
„Noi încă vorbim despre faptul că sunt școli la țară care au toaleta în fundul curții. Și e grav asta. Dar e cel puțin la fel de grav să trimiți copii de pe băncile școlii cu complexe de inferioritate, cu puțin optimism de viață”.
− Avem un diagnostic, care ar fi soluțiile la îndemână?
− Avem prea multe probleme, pe prea multe planuri. Ghemul e foarte încurcat, astfel că sunt mai multe fire care trebuie apucate. Pe de o parte, e finanțarea. Sunt școli în zonele rurale care arată ca în Evul Mediu și n-au cadre calificate.
La polul opus, sunt așa-zisele școli de elită care practică învățământul tradițional, cu multă aglomerare de materie și presiune pe copii. Și acolo trebuie liberalizată și deschisă perspectiva.
65% dintre copii iau meditații. Meditațiile sunt un lucru normal atunci când ele reprezintă un program de recuperare sau accelerare a învățării. La noi se meditează ca să se compenseze ceea ce nu se lucrează în clasă.
Apoi, e și partea de formare a profesorilor, care nu se mai face serios. E nevoie pe piață de un număr mare de profesori − ceea ce determină universitățile să-i dea pe toți absolvenți la finalul celor trei/cinci ani de studii, chiar și pe cei mai slabi dintre ei. Asta ca să acopere măcar nevoile din zona urbană, pentru că în rural sunt foarte mulți necalificați.
Dacă ar veni vorba de reformă, dincolo de viziune și linii de transformare, ar trebui să fie cineva cu cap limpede sau o echipă de oameni care să apuce realitatea din toate direcțiile.
Că, dacă acționăm numai pe sărăcie, mergem din inerție pe alte lucruri proaste. Dacă acționăm numai pe școlile de elită sau copiii inteligenți, se adâncesc foarte rău diferențele. Și atunci România nu se va ridica niciodată. Trebuie acționat simultan și cu echipe diferite de lucru.
− Și în relația profesor-elev?
− Asta-i partea psihologică, altă discuție. Deja sunt mulți experți în teren care măcar răspândesc acele liste cu ce să nu-i faci copilului, cu ce reprezintă deja un abuz: să-l lovești, să-l dai afară din clasă, să-l umilești, să-i citești mediile în comparație cu ale celorlalți.
Vorbesc de vârste mici, când încă se formează încrederea în sine. Sunt practici toxice care ar putea să dispară de mâine dacă am introduce un sistem de feedback și măsurare a impactului profesorilor la clasă.
Dar ei sunt cam singuri și nu sunt trași la răspundere când fac abuzuri în clasă.
Acesta e un alt front pe care deja se lucrează în România: pe schimbarea mentalităților și pe abordarea mai blândă, mai de la egal la egal, a copiilor.
Noi suntem încă tradiționaliști și ne e frică de faptul că, dacă nu ținem și bățul într-o mână, dacă nu speriem, dacă nu jucăm jocuri de putere, copilul o va lua razna și ni se va urca în cap. E gândirea bunicii, de care trebuie să scăpăm.
Deși avem încă mulți profesori talentați, nu poți lăsa o țară întreagă la inspirația de moment sau la vocația unui cadru didactic. Cu vocație suntem poate 10% în orice domeniu.
Regulile trebuie să funcționeze pentru ceilalți 90%. Regulile și feedback-ul: ai sărit calul în clasă, cineva trebuie să te admonesteze la sfârșitul zilei, cu blândețe, cu neblândețe, dar trebuie să dai socoteală pentru ce le faci copiilor.
Apoi discutăm despre impactul profesional. Câtă transformare produci? Eu cunosc profesori respectați la licee și gimnazii, care știu carte, sunt oameni cu formație academică, dar care nu transmit nimic altceva în clasă decât, eventual, frică și aere de superioritate. Când trântești copiii la note, nu te numești un profesor bun.
− Cum poate fi măsurat impactul unui profesor la clasă?
− În România există multe metode de evaluare, cel puțin pe hârtie. Sunt șefi de catedră, metodiști care trebuie să le facă inspecții periodice, să planifice cu ei.
Profesorii își fac auto-evaluări, există un punctaj foarte alambicat de unde se adună cele 120 de puncte care ar reprezenta maximum pentru un profesor extraordinar.
Numai că sistemul e atâta de birocratizat, e atâta nepăsare, încât nu există consecințe. Toată lumea umple acolo niște câmpuri, bifează că profesorul e excelent.
Știu inclusiv situații din ședințe în care s-au ridicat părinții împotriva unor profesori abuzivi sau care nu-și fac treaba și nu vin la ore, iar directorul a ridicat pur și simplu din umeri. Oamenii ăștia sunt numiți la catedre de către inspectorate − directorul nu are putere asupra lor.
Mă întreabă lumea de ce sunt atât de negativistă. Prin natura atelierelor de feedback și evaluare pe care le conduc în București și în țară, îmi trec lunar prin mână aproximativ 100 de familii și copii. Adun din teren, fără să vreau, povești de tot felul.
Vorbesc despre asta cu atâta vehemență pentru că este de netolerat ca în acest secol să mai avem copii rușinați sau ameninţaţi în fața clasei, umiliți cu tot felul de apelative, dați afară din clase.
La fel de mult vorbesc și despre oazele în care tot mai mulți au început să-și dea silința strict din vocație și onoare profesională. Dar poveștile frumoase trec mai puțin observate.
Dar, repet, nu poți lăsa o țară și un viitor la decizia fiecărui om. Trebuie să punem niște reguli. În prezent, sigur nu se vrea lucrul acesta.
De când mă știu, de câte ori a revenit partidul ăsta la putere, au lăsat oamenii să băltească în starea lor de mulțumire: „Să nu fie cutremure prea mari, să nu mișcăm prea mult barca”.
Am simțit de multe ori curentul acesta în 25 de ani. Un pic de emancipare, un pic de optimism, și pe urmă iar cădere. Și-n economie e la fel, populism, aruncăm cu salarii, după care punem taxe și impozite împovărătoare. Și dă-i din nou cu populism. E cam același puls al României din ’89 încoace.
− Considerați școala românească un tăvălug de amorțire a vocațiilor. Putem presupune că efectul transformator al școlii, în România, e aproape nul?
− A fost măsurat de testele PISA. Au sute de grafice. Ei nu măsoară doar cât citesc și scriu copiii dintr-o țară sau cât gândesc critic. Există interpretări, pentru fiecare țară, despre optimismul elevilor, despre starea de fericire la școală, despre cum se auto-apreciază profesorii dintr-o țară.
Profesorii finlandezi, de pildă − care sunt de top fiindcă sunt trimiși așa din universități către școli −, erau cei mai nemulțumiți de prestația lor didactică. În România, 95% erau foarte mulțumiți. Nu e un pic ridicol?
Mai departe, s-au făcut măsurători pe zonele rurale unde șansa de realizare socială și profesională, să zicem, e mai mică.
Dacă acești copii se duc la școală, în ce măsură ies ei din orizontul lor de așteptări și se împlinesc? Și a ieșit undeva la 15%, extrem de puțin. Ca și cum ceea ce se întâmplă acolo, la ei în școli, nu le aduce un plus de optimism și nu le oferă variante de ieșire.
Sigur că sunt destine care ies, se salvează, dar astea sunt excepții. Când vorbim despre educație, vorbim de sistem, despre cât de transformațional este el, despre câte destine salvează.
Tăvălugul acesta de uniformizare are două motive. Primul vine din faptul că ne facem treaba la clase precum niște mici funcționari, cu accent pe parcurgerea programelor, indiferent de puterea de învățare a copiilor din clasă.
− Al doilea motiv al anchilozării sistemului?
− Mentalitatea noastră și lipsa de pregătire psihologică. Punem etichete copiilor, de foarte de mici. Profesori buni la clasă, învățători, educatori se aud vorbind: „El e mai superficial, el e mai puturos, el e mai agitat, ea e mai jucăușă”.
Pot părea formulări nevinovate, dar psihologia ne arată că un copil alege de cele mai multe ori să trăiască în limitele acelei etichete și rareori mai are șansa să iasă din orizontul ei de așteptări.
Îmi povestea o mămică aseară: „Mi-am mutat copilul de-a șasea de la o școală centrală din București la o altă școală centrală din București, pentru că profesorul de română îi băgase în cap că el nu poate să ia mai mult de 6,50 la Capacitate. S-a mutat și a luat examenul cu aproape 10”.
Se luminase copilul încă de-a doua zi, pentru că profesorul care l-a întâmpinat la a doua școală avea o cu totul altă abordare. Nu neapărat pe materie, că bănuiesc că și unul, și altul își făceau materia cu exigență, dar relația psihologică cu copilul era diferită.
„Cred în tine, văd ceva în tine”, asta trebuie să fie atitudinea.
Unii își fac un titlu de glorie din a pune copilul la pământ, din a-l așeza acolo, într-un spațiu mic și nesemnificativ. Chiar dacă am problemele astea psihologice, ca adult, trebuie să existe niște reguli și un control care să nu-mi permită să scot la suprafață monștrii din mine.
Nici în străinătate, pe unde am lucrat, nu sunt toți cu vocație, dar au un sistem foarte bine pus la punct, care amendează fiecare depășire a liniei abuzului. E un abuz, de pildă, să-i spui unui copil: „Tu ești de 6 și n-o să ieși niciodată de acolo”.
Despre asta se vorbește foarte puțin în sistem. Noi încă vorbim despre faptul că sunt școli la țară care au toaleta în fundul curții. Și e grav asta.
Dar e cel puțin la fel de grav să trimiți copii de pe băncile școlii cu complexe de inferioritate, cu puțin optimism de viață. Pe fondul acesta, ei vor deveni agresivi, nemulțumiți și neimplicați.
„În România, situațiile sunt atât de complicate, încât trebuie să ai oriunde, în orice instituție, privată sau de stat, o atitudine implicată și minte foarte limpede. Noi nu mai avem oameni construiți pe tiparul acesta, voluntari și capabili să dezlege toate ițele”.
− O să vi se spună că olimpicii sunt tot produsul acestui sistem.
− Știi cum e cu olimpicii? Pe ei îi vezi de foarte de mici, că au un intelect bun și capacitatea de a absorbi. De-abia pe la clasa a cincea se și diferențiază, care sunt pe partea reală și care pe cea umană.
În orice sistem e așa, fie că vorbim de România, SUA, Canada sau Australia − acești copii sunt pregătiți la nivel mai înalt. Vin cu steaua asta în frunte și e rolul școlii să-i identifice. Nici nu știu dacă se întâmplă asta.
Cum fac eu la mine? Am oglinda clasei: care are nevoie de recuperare și accelerare, care se află la un nivel mediu și a stagnat, care are intelect înalt și capacitate de abstractizare pe logică matematică și poți să-i dai în plus.
Și atunci eu, ca profesor, trebuie să fiu doar suficient de inteligent să stimulez o predispoziție naturală foarte accentuată, vizibilă.
Avem profesori care pregătesc copiii de olimpiadă și sunt foarte buni. Dar acești profesori nu prea mai pot să predea la clase cu copii de nivel mediu − cei care construiesc, de fapt, viitorul acestei țări −, copii normali, de altfel.
În România s-a creat un sistem destul de nedrept, prin formarea claselor de excelență la gimnaziu și liceu. Acolo se dă cea mai bună garnitură de profesori, cea care lucrează cu vârfurile.
Noi n-ar trebui să defilăm atâta cu olimpicii. Ar trebui să-i lăsăm în clase, să lucrăm suplimentar cu ei, dar nu să-i folosim ca paravan pentru celelalte lucruri teribile care se întâmplă.
Să ne mândrim cu ei, să-i afișăm, să-i congratulăm, foarte bine, da. Numai că nu prea e meritul sistemului. Putem cel mult vorbi despre câțiva profesori care au reușit să dezvolte mentorat pe excelență.
Nu oricine poate să facă asta, după cum la fel de dificil ar fi să ne creăm o garnitură de profesori care recuperează copii de nota 3 și îi ridică la nota 7 într-o anumită perioadă, care reușesc să-i facă să citească pe copiii care au ajuns la gimnaziu fără să facă asta, pe cei cu decalaje imense în achiziții.
Eu, la școala mea din Călărași, am primit copii de la țară de clasa a cincea, a șasea, care nu citeau. I-am băgat în program de recuperare și, mai târziu, au ajuns la liceu în clase de top.
Hai să creăm în sistem și astfel de oameni care recuperează copiii, pentru că încă e timp. Până la 12-13 ani poți lucra cu un copil. Cine ar prelua rolul acesta, de recuperare, ar face o treabă cel puțin la fel de complicată ca profesorii care pregătesc loturile olimpice.
E o pedagogie specială, importantă pentru viitorul nostru și pentru oamenii care vor gândi la nivel instituțional în România.
Ăștia-s copii care vor lua decizii în instituții atunci când vor fi mari. Dacă ei vin de pe băncile școlii cu multe complexe de inferioritate, cu puțină cunoaștere, cu sufletul împovărat, atunci vor fi detașați de realitățile țării.
În România, situațiile sunt atât de complicate, încât trebuie să ai oriunde, în orice instituție, privată sau de stat, o atitudine implicată și minte foarte limpede. Noi nu mai avem oameni construiți pe tiparul acesta, voluntari și capabili să dezlege toate ițele.
− Baza educației dumnevoastră s-a consolidat înainte de ’89. Mulți clamează superioritatea învățământului din comunism. Pe bună dreptate?
− Știi ce se întâmpla atunci? Nu erau atât de aglomerate programele. Aveau timp profesorii și învățătorii să lucreze și în adâncime. Noi aveam în clasă colegi de etnie romă pe care învățătoarea nu-i lăsa să plece acasă până nu învățau să citească și să scrie corect.
Era foarte mare dedicare și chiar și ceva responsabilitate. Pe linie de partid, le era frică oamenilor să-și facă treaba de mântuială. Nu zic că era bine, dar, în virtutea contextului, își făceau mai cu frică treaba, și mai bine.
În prezent, s-au aglomerat inutil programele. Se trece, de pildă, foarte devreme, încă de la clasa I, la lucruri abstracte pe matematică, când copilul e abia la stadiul de gândire concretă.
Se ard niște etape, nu se construiesc pe îndelete raționamente, se pune accent pe cât de mult se lucrează și cu ce viteză.
Copiii sunt târâți prin școală, majoritatea făcând mecanic lucrurile. În timpul acesta, în substraturile lor emoționale se acumulează sentimente de neputință și de silă față de școală, care nu vin neapărat pentru că oamenii de la clasă sunt urâți și neprimitori, ci din faptul că în fiecare zi se întâlnesc cu starea de „mi-e greu la școală, mă simt neputincios”. Nu e normal să fie prea greu.
E normal să mergem în ritmul copiilor până dobândesc suficientă încredere să facă și salturi. Pe vremea mea, la clasa a patra, lucram patru coloane de exerciții la matematică și o problemă cu trei etape într-o oră.
Acum se lucrează cinci pagini din culegeri, cu cerințe multiple. Aparent, copiii sunt mai isteți și mai abili în rezolvarea sarcinilor cerute, dar 80% dintre ei aplică automat niște algoritmi fără să știe ce-i în spatele lor, fără să-i poată prelua ulterior în viața lor, să extrapoleze în structuri logice la jobul de mai târziu, când citesc un document, o lege.
Matematica formează gândirea logică. Noi nu o formăm lucrând mai multe culegeri sau probleme, ci doar exersăm un mușchi artificial.
În Vest, școlile lucrează mai puțin, cu atenție mai mare pe matricele cognitive modelate prin materia respectivă. Nu materia devine scop în sine. Ci gândirea și calitățile ei.
− Sunt și excepții?
− Da, oamenii care se zbat pe cont propriu. Eu cred că s-ar putea face mai mult cu resurse destul de puține. Oamenii au puterea să crească. Am format multe echipe de dascăli. Orice om poate să crească dacă are în spate susținere și mentori.
Eu nu zic că oamenii din sistem sunt slabi. Dar nu au mentorat în spate și nu sunt pe un drum sistematizat și monitorizat autentic în ce privește creșterea personală la catedră.
În mod normal, și la 50 de ani trebuie să citești, pentru că copiii se schimbă de la an la an. Nu mai punem în discuție tehnologiile, informația, ritmul în care percep realitatea.
Și atunci e o meserie în care trebuie să te formezi exact ca un IT-ist, încontinuu, ca să poți face față la clasă. Cât mai citesc cadrele didactice? Uite, nici măcar asta nu se mai măsoară.
„Nu te poți realiza în viață dacă ai stomacul încordat, cum l-a avut generația mea. Pentru că, uite, toate se sparg în capul nostru. Iar generația mea și a părinților mei a predat o țară în mâna unor… Nu? Ce s-a întâmplat în România, istoric vorbind? Noi am fost cuminți, la locul nostru, elevi buni”.
− Părinții din ziua de azi sunt copiii și adolescenții din anii 70-80. Ce fel de adulți am devenit și în jurul căror lucruri se poartă „bătălia” cu generațiile de tineri?
− Eu sunt din generația celor născuți în 1973, baby boom, decrețeii, ăștia suntem noi, nu? Am crescut cu mentalitatea că trebuie să înveți bine în școală, să-ți iei o diplomă, să-ți asiguri un job și eventual să ieși la pensie de acolo.
Pe noi ne-a surprins teribil realitatea când piața muncii a devenit foarte volatilă și a trebuit să ne schimbăm mai des job-ul decât ne-am fi dorit. Foarte mulți din generația mea preferă siguranța, să lucreze la stat, să aibă un salariu sigur.
Altă trăsătură: foarte puțini dintre noi sunt militanți. Noi am crescut cu ideea „capul jos, ciocu’ mic!, nu te băga în seamă, de ce faci vânt în jurul tău?”.
Suntem oameni serioși, competenți, doar că, psihologic vorbind, generația mea nu e implicată. Preferă stabilitatea, siguranța și neimplicarea socială mare, deși mulți votează încă, dar în tăcere, fără atitudine.
Pe generația care acum are peste 30 de ani, accentul s-a pus tot pe carieră, pe a lucra serios: să te angajezi într-o multinațională, să dezvolți o competență apreciată, să ai mobilitate pe piața muncii.
Ei sunt părinții copiilor de azi, oscilând între fermitate și permisivitate excesivă. Oameni care după 35 de ani caută alt stil de viață, alt program de lucru, oameni care încep să prețuiască mai mult libertatea.
Generația celor care au acum 16-18 ani? Ei sunt total schimbați. Vor să se simtă bine, să-și găsească o meserie care să le aducă bucurie, plăcere și relevanță. Să-și trăiască viața la maxim.
Toată lumea urăște expresia asta la adolescenții din ziua de azi. Se spune că fiecare generație încearcă să împlinească ce frustrări au avut părinții lor.
Noi ne-am asigurat viețile, dar suntem supărați că nu ne-am relaxat suficient, că nu am trăit momentul, că toate obligațiile au curs peste noi, odată cu anii. Copiii noștri au preluat deja acest „obiectiv” și, iată, intră perfect în conflict cu noi.
Nu le mai e teamă de siguranța zilei de mâine, nu mai pun pe prim-plan ideea de salariu sigur. Din acest motiv, pot părea dezorientați, neserioși și greu de ținut în clasă.
La ei, spiritual, e nevoia de a trăi lejer, de a nu simți că merg ca niște sclavi la locul de muncă, de dimineața până seara. Foarte mulți din generația mea, și chiar mai tineri, intră pe la 40 de ani într-un fel de criză, vor să-și lase job-ul, să facă o reconversie profesională, să lucreze altceva sau chiar pe cont propriu. Le-a ajuns.
La generația fiicei mele, de pildă, de 15 ani, de câte ori îi ofer varianta unei meserii, îmi spune despre fiecare că reprezintă o fundătură. Probabil că acești adolescenți vor schimba lumea, într-o formă sau alta − nu știu cum, pentru că nu pot să gândesc ca ei.
− Suntem niște părinți buni, până la urmă?
− Problemele de parenting care există în România există peste tot în lume. Noi simțim valul sincron cu ce se întâmplă și în lumea mai civilizată.
Pe lângă curentul acesta tradiționalist, că mai merge și o pălmuță la fund și că trebuie scuturat copilul – care va exista în România mult timp de aici înainte −, există generația aceasta de părinți care vrea să se schimbe, dar care e încă nesigură și oscilantă în atitudinea față de copii.
În sensul că aceiași părinți care le dau copiilor foarte multă libertate și alegeri nu au și leadership.
Natura umană e ciudată. Are două mari nevoi la baza existenței, una de siguranță, certitudine și previzibilitate, și alta, de diversitate și de nou.
Ca părinte, e foarte greu − cauți și încerci să te descotorosești de ce ai pățit tu în copilărie, dar trebuie să te și reinventezi în ritmul în care crește și copilul tău. De astea sunt și atâtea conferințe și întâlniri cu părinții.
În esență, toate se reduc la cum să îmbini aceste două mari nevoi umane: cum ajungi să fii și ferm, lider cu copilul tău, dar să simtă că are și suficientă libertate și încredere de la tine.
E un reglaj fin, foarte complicat, cu atât mai complicat cu cât tu, ca părinte, ai foarte multe traume neconștientizate. Cu toții le avem, din copilărie.
Știi câte programe rulează pe pilot automat în convingerile noastre, programe de care nu suntem conștienți? Vin și ies pur și simplu din tine la un moment dat.
Dar părinții din România nu sunt nici mai buni, nici mai slabi. Aceleași fenomene, părinte-elicopter sau mama-tigru sau părintele permisiv, laissez-faire, există peste tot în lume, în toate culturile.
În America, de pildă, sunt deja caricaturizate categoriile acestea. Se râde un pic. Părinții nu sunt de judecat, ci doar de pus, așa, în categorii, ca să știi la un moment dat pe unde joci. Să nu cazi în ridicol, să nu cazi la extreme, să nu îți pierzi cumva relația cu copilul.
− Copiii noștri trebuie să stăpânească un instrument, să facă balet, să joace tenis de câmp. De obicei, suntem dezamăgiți când nu excelează. Nu e cam mare presiunea pe ei?
− Foarte mare. Ăsta e iarăși un fenomen studiat în lume. Peste tot, părinții o iau razna. Există și niște cauze analizate economic de ce se întâmplă asta. Economia e într-o transformare permanentă.
Înainte, clasa de mijloc punea bani deoparte pentru studiile copiilor. Că învăța bine sau nu, că era sportiv, avea banii pentru studii, îl scoteau la capăt cumva.
Acum nu mai este o clasă de mijloc la fel de bine delimitată, așa că părinții, având nesiguranța viitorului, s-au gândit că, dacă bagă cât mai multe experiențe și lecții în sacul acesta care e copilul, e posibil să se realizeze.
S-a mutat, practic, presiunea pe copil. Înainte, presiunea viitorului era a familiei. Acum nu mai poți face asta, și încerci să bagi bani în educație foarte devreme, în speranța că-i oferi un start lansat.
Da, dă-i la tenis, la pian, la ce vrei tu. Expune-l la tot felul de experiențe, dar nu pune presiune. Are un efect devastator pentru copii, pentru că prea multă presiune îți paralizează starea aia de bine și de relaxare pe care trebuie s-o ai dacă vrei să te realizezi în viață.
Nu te poți realiza în viață dacă ai stomacul încordat, cum l-a avut generația mea. Pentru că, uite, toate se sparg în capul nostru.
Iar generația mea și a părinților mei a predat o țară în mâna unor… Nu? Ce s-a întâmplat în România, istoric vorbind? Noi am fost cuminți, la locul nostru, elevi buni.
Altcineva a început să învârtă viitorul acestei țări, oameni cu alt tip de tupeu și încredere în ei decât am avut noi.
− Majoritatea adolescenților din ultimii ani de comunism dispreţuiesc modul în care au fost educaţi. E posibil să readucă în actualitate, cu şi mai multă forţă, când vine vorba de propriii copii, o parte din normele detestabile odinioară?
− Copiii ăștia ai noștri, dacă-i creștem acum cu atâta încrâncenare și povară, n-o să poată atinge starea aceea de bine și de relaxare pe care o au oamenii când creează ceva durabil cu viețile lor.
Numai de acolo, din zona aceea, ies lucruri bune. Cu încrâncenare nu poți face nimic durabil. Faci o vreme, după care toate cad în capul tău.
− Există această psihoză legată de timpul pe care ar trebui să-l petreacă un copil la televizor sau folosind tableta. Ar trebui complet evitate?
− Tehnologia e importantă. Eu o folosesc cu copiii de la 2 ani, în bule de 3 minute, când am ceva de exemplificat, de exemplu sistemul solar.
În schimb, acea uitare de sine, când stau doar fiindcă n-am ce face cu mine, e extrem de nocivă. Nu pot să stau cu mine, și atunci butonez.
Coafor, acum două zile. Vine o mamă cu fetița ei de clasa a II-a. Numai ce s-a așezat pe scaun, și pac!, i-a băgat telefonul sub nas, anticipând că nu va avea răbdare să stea.
N-are răbdare? Las-o să se bâțâie, las-o să se plictisească, să pună întrebări, să se uite la soluțiile de păr. Las-o să trăiască cu ea însăși, în starea aceea de „făcut nimic”. Nu-i băga imediat telefonul sub nas, permite-i să se conecteze la momentul respectiv.
Ni se întâmplă ca, în aceste momente de singurătate, să încercăm să fugim pe șapte alte uși spre altceva, numai să nu rămânem în starea aceea de stat cu noi.
− Cum se formează obiceiul de a citi la copii?
− Există o pedagogie care-i face pe copii, și acasă, și la școală, să dezvolte acest obicei, chiar dacă nu le face plăcere să citească.
Dacă ignorați treaba asta, iar copiii nu intră pe citit de mici și nu-și fac un obicei, se diminuează șansele să devină self-made man.
Adică vor fi tot timpul dirijați de cineva, de circumstanțe, de situații, de alții mai mari deasupra lor. Cei care au în interior busola sunt, statistic, copiii care au avut obiceiul de a citi.
Sursa: pressone.ro
