Laurențiu Barbu
Şi de la a cărei moarte (vineri, 23 noiembrie 2018) au trecut 83 de ani, urmând ca la anul (duminică, 27 ianuarie), să îl venerăm pe distinsul său părinte, Dimtrie (1837-1910), la împlinirea a 109 ani de la înhumarea trupului său în pământul îngheţat al cimitirului multisecularei „Biserici din Grui”, locul de veci şi al marilor cărturari-academiceni din Săliştea Mărginimii Sibiului.
Tatăl ei era nu numai un foarte îndrăgit preot orodox şi cadru didactic universitar sibian, dar şi un prolific compozitor şi talentat dirijor de formaţii corale bisericeşti şi laice. Iar ea, fica lui, Maria, una dintre inspiratele poete românce ale acelor vremuri. Un fel de viitoare Veronică Micle transilvană şi bucureşteană din perioada interbelică. Atât el, cât şi fica sa, pe nedrept lăsaţi pradă nemiloasei uitări omeneşti. Pentru că, bunăoară, câţi dintre cei care fredonăm sau ascultăm la radio încântătoarea romanţă „Pe sub fereastră curge-un râu…” ştim că versurile ei aparţin Mariei Cunţan!? De asemenea, că linia melodică a acelui duios cântec este creaţia tatălui acelei frumoase şi talentate poete sibience?!
Iar dacă totuşi ştim câte ceva anume, bănuiesc că nu ştim că apa râului din acel încântător cântec este tocmai cea care încă mai clipoceşte de-alungul uliţei mari a satului Dobârca, aşezarea natală a lui Dimitrie Cunţan. Casele şi gospodăriile lui stând răsfirate între dealurile domoale ale unor întinse şi foarte roditoare livezi pomicole de pe drumul de hotar care duce în micul orăşel Miercurea Sibiulu. Iar dacă vom răsfoi filă cu filă volumele de versuri intitulate „Din caierul vremii”, volume adunate şi tipărite în anul 1916, atunci vom da şi peste două reuşite poeme dedicate lui Mihai Eminescu şi iubitei sale, Veronica Micle. Cu precizarea că întâmplarea a făcut ca cei doi poeţi îndrăgostiţi să se ivească şi să dispară din această lume în aceiaşi ani. Respectiv: 1850 şi 1889. Ca urmare, multă vreme locuind în Bucureşti şi, deci, fiind contemporană cu cei doi îndrăgostiţi, este imposibil ca Maria Cunţan să nu fi fost măcar în anturajul lor literar. Ba mai mult, presupun că a şi vegheat la căpătâiul lui Eminescu, în vreme ce Veronica şi-a aflat sfârşitul vieţii, mult mai departe. Adică: la Mănăstirea Agapia, în al cărui cimitir monahal îşi doarme somnul de veci. Ca urmare, toate aceste detalii la un loc erau pentru Maria suficiente motive de a alcătuii măcar două dintre creaţiile sale lirice: Lui Mihai Eminescu: „Ne-ai încălzit cu razele de soare/Care deschid întâiul trandafir, /Poet erou al dragostei în floare, /Al chinurilor ei supus martir. /Apostol într-a neamului durere/Tălmăcitor al vremurilor ce vin, /Ce-ai dat avânt, lumină şi putere/Nu farmecelor cântecului lin. /Luceafărul din zări îţi era frate, /Cu el ai dat pământului ocol, /Din flori de tei în plete scuturate/Tu ai făcut al visului simbol. /Din doină freamăt crunt de vitejie/Şi din satiră fulgere ce frâng, /Azi viaţa noastră ţi se-nchină ţie/Întreagă, pe când inimile plâng. /Cântăm încet şi faţa ne e udă/Ne pică lacrimile tot mai des, /Căci ai avut o soartă-atât de crudă… /Şi plângem fiindcă nu te-am înţeles”. Lui Veronica Micle: „Aş vrea la groapa ta să vin/Pe locuri depărtate, /În zile negre când pustiu/De dor inima-mi bate. /Şoptească vântul prin cireşi, /Iar luna să lumine, /Să funde sub pământ să ieşi, /Zâmbind să vii la mine/Lumina visului bălai/A celei fără moarte, /Din văi de raze să răsai/Şi norii să te poarte. /Cu părul lung şi despletit, /O mitică crăiasă. /Să mă-nfioare un dor şi-un gând/Ca o veşnicie: /Ferice căreia un sfânt/I s-a-nchinat ca ţie.”
Ei, ce zici cititorule-iubitor şi înţelegător de poezie şi de cânt românesc! Suntem sau nu datori să ne readucem aminte de această talentată poetă a meleagurilor sibiene, cu pseudonimele literare de „Liliac” şi „Rim”, precum şi de tatăl său: preot, învăţător, compozitor şi publicist; autor al studiilor „Cântările bisericeşti după melodiile celor opt glasuri ale Sfintei Biserici Ortodoxe” şi „Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru cor în două voci”. Eu cred că da! Fie şi numai la datele calendaristice onomastice ale fiecăruia în parte. Cum este şi cazul acestei scriituri gazetăreşti.
Notă: Mărturiile ajunse până la noi o portretizează pe Maria Cunţan ca fiind o femeie cu un chip tare plăcut privirilor oricărui bărbat adevărat. Şi cu atât mai mult ai ochilor literaţilor şi muzicienilor din acele timpuri, precum I.L. Caragiale, Ioan Slavici, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Cincinat Pavelescu, Octavian Goga, Ilarie Chendi, Emil Gârleanu, Ioan Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Ciprian Porumbescu, Gavriil Musicescu, George Enescu sau Ionel Perlea. Fără pic de tăgadă că era stăpânită de un real talent literar. Şi nu numai în arta versificării propriilor sale creaţii poetice, dar şi în cea a traducerilor impecabile din lirica universală a unor poeţi de limbă germană reprezentativi, între care: Goethe, Heine, Schiller şi Leman. Ca urmare, poeziile sale, strânse între copertele a patru volume (tipărite între anii 1901-1925), i-au determinat pe criticii literari ai acelor îndepărtate timpuri de glorii culturale naţionale, să o numească „Cântăreaţa duioasă a Ardealului”!
Sursa: uzp.org.ro
