“Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realitaţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit.” (Tudor Vianu)

“In sfarsit, am si eu un succesor!” Stefan Luchian este pictorul care l-a facut pe Nicolae Grigorescu sa exclame acest lucru iar pe care Iosif Iser il socotea cel mai român dintre pictorii nostri. Arta lui Stefan Luchian a fost un exemplu incontestabil pentru toate generatiile de artisti plastici care i-au urmat. Prin creatia lui Stefan Luchian, strabatuta de o lumina interioara, frumusetea naturii, in simplitatea si, totodata, maretia ei, a fost transformata in adevarate capodopere.

In Bucuresti, pe strada Mendeleev (in apropierea Pietei Amzei), memoria artistului se pastreaza, discret, in casa ce poarta pe perete placuta comemorativa care sintetizeaza biografia pictorului: “In aceasta casa a trait, a lucrat, a suferit si a murit neinteles pictorul Stefan Luchian (1868-1916)”. Opere importante din creatia lui Stefan Luchian sunt expuse la Muzeul Zambaccian, din Bucuresti, aflat pe strada Muzeul Zambaccian, nr. 21A.

Stefan Luchian este unul dintre cei mai mari pictori romani – O viata inceputa spectaculos sub semnul succesului si al faimei dar si a norocului.

O mostenire importanta il pune pentru un timp la adapost de grijile materiale. S-ar fi putut dedica dedica cu totul picturii, dar nu! Firea lui sociabila dar si imensa pofta de viata il imping spre o existenta mai superficiala, poate, dar cat de stralucitoare…

A fost sportiv de performanta – a castigat prima cursa de velocipede Giurgiu-Bucuresti – nelipsit de la celebrele “batai cu flori” de la Sosea, client al cafenelei Fialkovsky, loc faimos de intalnire pentru artistii vremii, Luchian parea a fi un rasfatat al sortii. Pana si momentele de impas profesional par ca se intorc in favoarea lui. Refuzat la Salonul oficial de pictura, organizeaza alaturi de alti tineri o expozitie a “Independentilor” care va provoca scandal, dar le va aduce si un mare succes. Curand insa, visul sau aluneca in cosmar. Timpul a trecut in defavoarea lui.

Averea mostenita s-a risipit, iar Luchian se vede nevoit sa-si castige existenta cantand la flaut in orchestra Teatrului National.

In scurt timp apar primele semne ale bolii care il va lasa paralizat. Este inceputul sfarsitului, iar viata se intoarce impotriva lui chiar si mainile refuza sa-l mai ajute. Iubita il paraseste, prietenii de asemenea… gheara disperarii se aseaza pe destinul sau. Tot ce-i mai ramane este pictura; asupra ei isi va concentra Luchian putina putere ce i-a mai ramas. Apar primele semne ale gloriei artistice. Cand paralizia ii ajunge la degete, continua sa picteze cu penelul legat de brat.

Pastreaza ca model doar florile. Astfel au fost pictate “Anemonele”. Inainte ca tumultoasa lui viata, arsa ca o lumanare, sa se stinga, intr-o noapte Luchian primeste vizita lui George Enescu. A venit sa-i cante la vioara spre a-i mai alina suferinta. Este omagiul unui mare artist adus altui mare artist.

Stefan Luchian s-a nascut la 1 februarie 1868, la Stefanesti, un sat din nordul Moldovei, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu.

Vocatia viitorului pictor se declara înca din copilarie, el rezista cu încapatânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la scoala militara. În 1873 familia se muta la Bucuresti. Stefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictura a Scolii de Belle Arte, pe care o absolva în 1889, obtinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie si un Studiu dupa natura.

Maestru nedisputat i-a fost, în aceasta perioada de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian gasi încurajarea, fara sa-i împiedice libera dezvoltare a personalitatii. În toamna anului 1889 pleaca la München, unde studiaza doua semestre la Academia de arte frumoase si executa copii dupa operele lui Correggio si Rembrandt, aflate la Muzeul de arta. Revine în tara în 1890 si participa la prima expozitie a societatii de arta Cercul artistic.

Pleaca în anul urmator la Paris, unde studiaza la Academia Julian si cunoaste, în muzee si expozitii, viata artistica pariziana, aflata în acea perioada în plina efervescenta impresionista. Tabloul Ultima cursa de toamna arata influenta evidenta a lui Manet si Degas, dar si ecoul unor predilectii mondene, pe care Luchian va continua sa le aiba pentru o vreme si la Bucuresti. Revenit la Bucuresti, va fi în 1896 principalul initiator al “Expozitiei artistilor independenti”, care se va deschide chiar în fata Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictura a Scolii de Belle-Arte din Iasi, de la care se retrage însa, protestând împotriva masinatiunilor de culise.

În 1900 participa cu doua pasteluri la “Expozitia Universala” de la Paris.

În acelasi an apar primele manifestari ale unei afectiuni ale maduvei spinarii, maladie cunoscuta sub numele de Scleroza Multipla, care, dupa ameliorari trecatoare alternând cu noi agravari, îl lasa infirm pentru tot restul vietii. Soarta îi este potrivnica, boala si saracia materiala mergând mâna în mâna.

Continua totusi sa lucreze cu frenezie si pâna în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expozitii. Prezenta eminenta în viata artistica a timpului, Luchian nu cunoaste pentru multa vreme succesul. Astfel la expozitia sa din 1905, singurul cumparator al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori si prieteni îl aclama, conditia sa materiala continua însa sa fie dintre cele mai precare.

Motivele ce revin pe tot parcursul carierei artistului, precum buchetele de flori sau imprimeurile cu motive vegetale, amintesc de influentele fomulelor specifice curentului Art Nouveau, la care pictorul a fost deosebit de sensibil in perioada de formare.

Prin impletirea subtila a luminii si a umbrelor, sensibilitatea lui Stefan Luchian se dezvaluie imprevizibil, rezultatul fiind o intensitate emotionala neobisnuita.

Fie ca este vorba despre peisaje – in care atentia privitorului este atrasa de colturile pitoresti de natura din Baragan, Brebu, Govora, Poiana Ialomitei sau Filipestii de Padure (precum Moara, Peisaj de camp sau Turnul de la Brebu, expuse astazi la Muzeul K.H. Zambaccian), despre portrete sau naturi statice – in care un loc central este ocupat de compozitiile florale, tablourile lui Luchian au un echilibru secret, in care impresiile furnizate de realitatea inconjuratoare sunt transpuse cu o delicatete deosebita.

Portretele, precum Lorica, Portret de copil sau Mos Niculae Cobzarul, chipul mistuit de suferinta din autoportretul denumit, cu modestie, Un zugrav, lucrarile inspirate din evenimentele din preajma anului 1907 – marcat de rascoalele taranesti, sau scenele de gen extrem de expresive, precum Lautul, toate sunt ecouri cromatice ale sensibilitatii lui Stefan Luchian.

Cand, la varsta de treizeci si trei de ani, din cauza bolii, peisajele ii devin inaccesibile, Luchian isi concentreaza intreaga atentie asupra florilor, pastelurile sale ajungand la o maiestrie inegalabila.

Dintre ele, anemona este cea care intruchipeaza cel mai bine, la nivel simbolic, tragicul destin al pictorului Stefan Luchian. Legenda spune ca anemona, floarea lui Adonis, vorbeste despre dragoste si despre moarte, despre dualitatea regasire – despartire, reinviere – extinctie.

Potrivit uneia dintre versiunile legendei, anemonele au inflorit din lacrimile Afroditei pentru frumosul Adonis, ucis de Ares. Caracterul efemer al acestei flori suave se releva chiar din nume, care in limba greaca inseamna vant. Despre compozitiile florale ale lui Stefan Luchian, Octavian Paler afirma: A vedea florile lui Luchian fara a sti ce se afla in spatele frumusetii lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlauntrul corolei anemonelor grauntele de frig, de noapte, care face ca petalele sa arda si mai intens. Despartirea creatiei lui Luchian de suferinta lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastra ca suferinta nu da talent, dar pune un om talentat la o raspantie de unde poate iesi un invins sau un invingator.

Din 1909 pâna la sfârsitul vietii va fi tintuit în fotoliu.

Fixase însa în memorie “splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreaga de opere, adevarate miracole de simplitate si de finete, de sinteza cromatica si arhitecturala a formelor, de colorit stralucit si delicat totodata. Tehnicii uleiului Luchian îi alatura, pentru peisaj si pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o maiestrie neegalata.

Fluiditatea contururilor, delicatetea catifelata a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse sa picteze flori mai dinainte. Abia din 1908 el îsi concentreaza în aceasta directie toata energia creatoare, toata pasiunea pentru natura, toata dragostea pentru viata si pentru frumos. Iata de ce “florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatica a sentimentului, acea lumina interioara, acea simplitate grava care fac di multe dintre ele – este de ajuns sa mentionam Anemonele – adevarate capodopere.

Catre sfârsitul vietii nu mai putea tine penelul cu degetele paralizate.

Punea pe cineva sa i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârsea, în flacara unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viata unui pictor. Artistul a trecut in eternitate in noaptea de 27 spre 28 iunie a anului 1916, la Bucuresti, fiindu-i conferit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Romane.

Ştefan Luchian rămâne primul pictor care, “pentru a marca personalitatea distinctă a artei româneşti în ansamblul european s-a inspirat din frescele tradiţionale ale bisericilor medievale şi din arta populară, conturând şi simplificând planurile şi aplatizând volumele“ (Adina Nanu, istoric de artă, prof. univ. la catedra de istoria artelor – Academia de Artă Bucureşti), iar pentru tineri este un model de sacrificiu şi pasiune în meseria aleasă.

“Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”.


Sursa: jurnalspiritual.eu

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!