Pentru Mateiu Caragiale creația literară a reprezentat elementul fundamental al unei vieți zbuciumate în care a încercat să se ridice la nivelul tatălui. La el literatura nu avea nicio grabă, nicio nerăbdare publicistică, nici automulțumire, ci doar o încordată și îndelungată muncă asupra cuvântului, o migală a unui sculptor miniaturist în fildeș, o severă autoexigență, o continuă reluare și desăvârșire a manuscrisului. Poeziile, deși unele au fost scrise încă din 1904 au fost publicate în reviste destul de târziu și cu mari intermitențe. Abia în 1925 în volumul I al ”Antologiei poeților” este semnalat titlul volumului care nu va vedea lumina tiparului decât postum, în 1936, prin grija soției scriitorului, Marica.


La ”Remember” Mateiu Caragiale a început să lucreze în 1911, fiind ”conceput în timpul promenadelor nocturne la Șosea” după cum ne informează autorul, apoi ”remaniat progresiv” și definitivat în 1921, apărând abia în 1924.

Elaborarea și publicarea ”Crailor de Curtea-Veche” a cunoscut un proces mai îndelungat și complicat. Primul concept al romanului datează din 1910. Partea întâia ”Întâmpinarea crailor” a fost scrisă într-o primă formă în perioaa 1916-1919 și apoi remaniată în anumite detalii. Cea de-a doua parte „Cele trei hagialâcuri” a fost redactat în divesrse perioade: în 1918 episodul intrării lui Pașadia și Pirgu în restaurant, în 1920 evocarea călătoriei lui Pantazi pe glob, iar în 1921 rememorarea de către Pașadia, a timpurilor trecute. Partea a treia „Spovedanii” e scrisă parțial în 1922, spovedania lui Pantazi e terminată în ajunul Crăciunului 1924, iar a lui Pașadia pe 4 august 1926. Cea de-a patra parte ”Asfințitul Crailor” este definitivată în 1927. Fragmentar, romanul ”Craii de Curtea-Veche a aparut mai întâi în ”Gândirea” între auu 1926-1928, în volum a fost tipărit în 1929.

Mateiu Caragiale intenționa să compună o trilogie, primul roman fiind „Craii de Curtea Veche”. Cel de-al doilea urma să fie „Sub pecetea tainei” din care publică câteva fragmente în „Gândirea” între decembrie 1930 și aprilie 1933. Din păcate a rămas neterminat. La stadiu de simplu proiect a rămas rămas ultima parte a trilogiei ”Soborul țațelor”, al cărei titlu ințial era „Școala țațelor”, prima și unica pagină păstrată, în trei variante, fiind scrisă în ianuarie 1929. Mateiu Caragiale n-a avut răgazul necesar să-și desăvârșească opera. S-a stins la 17 ianuarie 1936, în vârstă de 51 de ani.

Cum era sriitorul în ultimii ani de viață? G. Călinescu și-l amintește pe Mateiu Caragiale în ipostaza aristocratică pe care și-o imaginase fiul celui mai mare dramaturg român. ”Se putea vedea acum câțiva ani, trecând prin piața Sf. Gheorghe, un bărbat care prin înfățișarea lui atrăgea numaidecât atenția. Era iarnă uscată, cu zăpadă scârțâitoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45-50 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată, prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era invederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa, ci dorința menținerii unei ținute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid ca un semi-țilindru, pe trup un pardesiu sau un demi-palton ușor. Ghetele subțiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată de mare gală.

Contrastul între acest om ciudat și restul trecătorilor era așa de izbitor încât te gândeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor și pe care Cocteau(dramaturg francez) i-a văzut în jurul împărătesei Eugenia de Montijo(ultima împărăteasă a francezilor, soția lui Napoleon al III-lea). Totuși ceva nu admitea în totul această ipoteză. Deși cu privirea cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său, ca să fie un aristocrat pur sânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești atunci la unul din acei servitori bătrâni de mare aristocrație, ei înșiși cu un arbore genealogic dovedind puritatea vocației lor anciliare(de servitor), dintre acei servitori care sunt luați de vulg(popor) drept stăpâni, în vreme ce stăpânii prin falsa lor neglijență sunt luați drept servitori, și care cer informații asupra caselor în care urmează să se angajeze, ca nu cumva să decadă în treapta lor. Putea fi un majordom în concediu duminical(era chiar duminică) și atunci verzimea hainelor se explica chiar prin faptul că un astfel de individ, servindu-se de obicei cu livrea(uniformă de serviciu), păstrează cu anii un costum civil”.

În aceeași ipostază stranie și anacronică l-a zugrăvit și Tudor Vianu: ”Cu figura slabă și nemișcată, vorbind rar și strângând buzele, când tăcea, ca și cum ar fi vrut să peticească mai puternic tainele firii lui complicate și adânci, pășea tacticos și rar, cu pleoaplele mai totdeauna lăsate și purtând un trup rigid, ușor aplecat pe spate, în niște costume care nu erau propriu-zis ale vremii noastre, vreo jiletcă (vestă) desprinsă din eleganta garderobă a altei epoci sau vreo pălărie dintr-o speță rară și demodată.”

O mărturie asemănătoare ne-a oferit-o criticul literar Paul Cornescu: ”Mi-l amiesc ca un om cu ținută îngrijită și de-o corectitudine voit anonimă, valabilă în orice centru civilizat. Pălăria tare (melonul), ghetele cu nasturi, pardesiul, croit după o linie clasică, nu distonau pe atunci, deși toate erau mai rare. Cum nici costumul de gri- fer pe care îl purta ca un fel de uniformă. Nici nu-l știu în alt costum, deși l-am văzut de mai multe ori. Am impresia că ori cotumul avea o trăinicie neobișnuită,ori când se uza comanda un altul identic.

Purta guler tare, cu colțurile îndoite, cravată fluture, ceva mai groasă și legată cu o lavalieră mai discretă, cămașă scrobită, vestă larg deschisă, surtuc la un singur rând. Invariabul costumul se potrivea pentru orice împrejurare și se impunea prin discreție. Reflexele lui cenușii-feroase, se asortau cu gravitatea ținutei sale, cu aerul îngândurat al chipului deja încărunțit. Ceea ce te uimea era tristețea ochilor, calitatea înșelătoare a privirii pe care o observai scrutând lucrurile din apropiere și care dimpotrivă, se îndrepta, asemnea aceleia a faraonilor din sculpturi, spre infinitele depărtări. Ochii îi erau încă liberi, dar buzele, stârnse într-un rictus dureros, exprimau zăvorârea stoică la care ajunsese după nenumărate lipsuri, suferințe, umilințe, dezamăgiri. Nu vorbea de ele, dar cei din generația lui i le știau”.

Tudor Vianu nota: ”Natura lui Mateiu Caragiale era aceea a unui erudit. Plăcerea lui de căpetenie era să strângă amănunte în domenii de rară frecventare. Cititor de cronici, călătorii și memorii, curios de astronomie și magie, el se pasiona în vremea din urmă, când o oboseală timpurie îl reținea cu lunile la o proprietate a sa de lângă București, pentru o chestiune de botanică și agronomie. Conversția lui era în toate aceste domenii de o rară suculență”.
O sugestie în această direcție ne oferă și Eugen lovinescu în ”Memorii”, unde spune: ”Era mai mult un nesociabil, un singuratic, cu aparențe ursuze și posomorâte. Numai între prieteni reapărea demonul părintesc al elocinței și al paradoxului”.

Mărturia cea mai elocventă asupra esenței umane a lui Mateiu Caragiale ne-a oferit-o folcloristul Ovidiu Papadima. În 1932 când se afla la începutul activității literare, primind nobila, dar dificila misiune de a solicita scriitorului manuscrisul romanului ”Sub pecetea tainei” în vederea publicării, Papadima i-a făcut o vizită acasă oarecum timorat de legendele care circulau în jurul autorului romanului ”Remeber”. ”În casa marelui singuratic nu se afla nimeni afară de mine. Din când în când trecea prin holul care da în camera lui, când intram sau ieșeam, o bătrână cu ochi mari, parcă speriați, care pășea tăcută și repede ca o umbră. Am presupus că era soția lui Marica, dar niciodată nu i-am fost prezentat, iar câteaodată, întâlneam în camera lui, când veneam, câte o făptură ciudată. Oameni în vârstă, cu un aer straniu, coborâți parcă din vechi tablouri de epocă de la noi – poate că o contribuție la această impresie o aducea lectura mereu reluată a Crailor de Curtea-Veche- dar îmi aduc aminte bunăoară, de un bărbat înalt cu profil acvilin, cu un amestec ciudat de umilitate și semeție în toată ființa lui, în prezentări, numele nu spuneau nimic. Niciodată nu am întâlnit la el mai mult de un oaspete.

Câteadată serile erau dureros de scurte pentru mine. Altădată, dimpotrivă, îl aflam bine dispus, cu o lumină jucăușă în ochi – singura care îi trăda această dispoziție- și atunci îmi așeza înainte o carafă mică cu o băutură aleasă cu grijă și un pahar de metal cizelat. El nu bea nimic și se mulțumea să privească cum degusta, cu o lumină blândă, revărsată pe întreaga figură, cu ochii scrutători, fără severitate, totuși cu acea profunzime marilor cunoscători ai sufletului omenesc…. Acestea erau serile cele mai bogate. Buna dispoziție a scriitorului se revărsa în monologuri îndelungi, curgând fără nicio enfază, cu o căldură și o simplitate profund omenești, care iarăși contrastau cu tot ce auzisem despre această personalitate socotită printre cele mai bizare, erau confesiunile unui blând și sfios singuratic, pe care viața îl lovise dur și își găseise supremul refugiu și suprema consolare în arta sa”.


Sursa: istorie-pe-scurt.ro

Articole recomandate!