Despre Mihai Eminescu s-a scris mult și, probabil, se va mai scrie, dar prea puțin dintre noi știm cum a fost cu adevărat omul Mihai Eminescu. Astfel vreau să vă prezint câteva lucruri mai puțin știute despre marele poet român.

Oamenii care l-au cunoscut pe luceafărul poeziei românești ne-au descris de mai multe ori viața extrem de boemă și tumultoasă pe care a avut-o acesta, iar unii cercetătorii au descoperit lucruri foarte interesante despre Mihai Eminescu omul.

Eminescu a fost al şaptelea din cei unsprezece copii a lui Gheorge și Ralucăi Eminovici

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani, în data de 15 ianuarie 1850, a fost al şaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Și-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adâncă nostalgie în poeziile de mai târziu ale sale: „Fiind băiet păduri cutreieram” și „O rămâi”.

„Fiind băiet păduri cutreieram

Și mă culcam ades lângă isvor,

Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam.

S-aud cum apa sună-ncetișor:

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Și un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopți întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas…”

(Versuri din poezia: „Fiind baiet paduri cutreieram” – Mihai Eminescu)

A fost un elev foarte bun la învățătură, iubea româna, însă nu-i plăcea matematica: „Deși aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pământului.”

Nu se cunoaște unde a făcut primele două clase primare. Începând cu clasa a III-a, în anul 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți.

La finalul clasei a III-a a fost clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. Tot aici a frecventat și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. A terminat școala primară cu rezultate bune la învățătură. La finalul clasei a IV-a a fost clasificat al 5-lea din 82 de elevi.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți, liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Au frecventat cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie.

A terminat clasa I cu rezultate bune la învățătură. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică.

Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

„Deși aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pământului.” (Viața lui Mihai Eminescu – George Călinescu)

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich(eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864, elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.

În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații.

La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

Publicistul și scriitorul român Iosif Vulcan a fost cel care i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, care a fost adoptat apoi de poet şi ulterior şi de alţi membri ai familiei sale. 

Eminescu a publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. La 25 februarie/9 martie pe stil nou a debutat în revista „Familia”, din Pesta, a scriitorului român Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan a fost cel care i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, care a fost adoptat apoi de poet şi ulterior şi de alţi membri ai familiei sale. 

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii. Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. În acești ani a vrut să aibă contact direct cu poporul, limba, obiceiurile şi realitatea românească.

A vrut să-şi continue studiile, dar nu și-a dus la capăt proiectul. A ajuns sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale.

Eminescu a continuat să publice în „Familia”, a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,Geniu pustiu”, rămase în manuscris și a făcut traduceri din germană. 

Mihai Eminescu era tulburător de frumos și cuceritor: „Era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau.”

În perioada 1869–1872 a fost student la Viena. Acolo urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi.

S-a implicat în rândul societăţilor studenţeşti, s-a împrietenit cu Ioan Slavici, a cunoscut-o la Viena pe Veronica Micle și a început colaborarea la „Convorbiri Literare”. Tot în această perioadă a debutat ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

În primăvara anului 1872, Veronica Micle face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu și, astfel, se naște una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatura română.

Deși, Veronica era căsătorită, aceasta se simte atrasă de marele poet, astfel, între cei doi începe o iubire care a făcut istorie. Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa.

„Draga şi dulcea mea amică, 

De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea ci şi liniştea şi sănătatea mea. Dureri reumatice am început a simţi în picioare, însoţite ca totdeauna de dese bătăi de inimă. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire decât între mine acum două săptămâni şi între mine astăzi. De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă. 
Veronică, dragă Veronică, când nu m-ei mai iubi, să ştii că mor…”

(Cartea: „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle” – Polirom – 2000)

Mihai Eminescu și Veronica Micle

Vărul lui Mihai Eminescu, Mihai Mavrodin, scria într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“:

„Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii.”

Despre Mihai Eminescu se știe că a fost un romantic incurabil, poeziile sale de dragoste sunt mărturia vie a acestui lucru, însă marele poet român era și un mare cuceritor, după cum spunea fostul coleg de clasă de la şcoala din Cernăuţi şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli, în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”:

„Le vorbea dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câştiga uşor simpatia damelor.”

Când Ioan Slavici i-a oferit un loc de muncă la ziarul „Timpul”, i-a cerut acestuia bani pentru drumul de la Iași la București, pentru că situaţia sa materială era una destul de proastă

Între 1872 şi 1874 a fost student la Berlin, iar Junimea i-a acordat o bursă, cu condiţia să-şi ia doctoratul în Filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. S-a întors în România și a trăit la Iaşi între 1874-1877.

A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, precum și redactor la ziarul „Curierul de Iaşi”. Poetul a continuat să publice în „Convorbiri Literare” și a devenit bun prieten cu Ion Creangă pe care l-a introdus în Junimea.

La Iași, situaţia lui materială a fost una destul de proastă, și avea necazuri în familie deoarece i-au murit mai mulți frați și și-a pierdut mama.

Când Ioan Slavici i-a oferit un loc de muncă la ziarul „Timpul”, i-a cerut acestuia bani pentru drumul de la Iași la București. În 1877, Eminescu s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul”. În acea perioadă i se degradează sănătatea.

În 1883 a scris marile lui poeme, „Scrisorile” și „Luceafărul”. În iunie 1883, poetul nepereche s-a îmbolnăvit grav și a fost internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lângă Viena.

În decembrie i-a apărut volumul „Poezii”, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu, fiind singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu.

În vara și toamna anului 1876, Mihai Eminescu a stat în chirie în celebra Bojdeucă a lui Ion Creangă din Iași

În vara și toamna anului 1876, Mihai Eminescu a stat în chirie la bunul său prieten Ion Creangă. Cei doi au locuit în celebra Bojdeucă a lui Ion Creangă din Iași, care încă mai există și acum, și este foarte frumoasă și vă recomand să o vizitați.

Toate poveștile și amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă au fost scrise în căsuța botezată de scriitor Bojdeucă, iar poveștile pe care Creangă îi le spunea lui Eminescu îl amuzau teribil pe marele poet român.

Eminescu l-a încurajat mereu pe Creangă să scrie și, de asemenea, și el a fost inspirat de cerdacul în care cei doi îşi petreceau serile, astfel că Eminescu a scris aici poezia „Doina”.

Lui Mihai Eminescu îi plăcea să joace fotbal

Teodor V. Ștefanelli, istoric, prozator, traducător, dramaturg și memorialist, coleg de liceu pentru o vreme cu Eminescu, a lăsat scris în lucrarea sa „Amintiri despre Eminescu”, cum marelui poet îi plăcea să joace fotbal, cum acesta se alătura adesea studenților care băteau mingea, în orele libere, pe maidanul de lângă strada Ciucur Mare, din Cernăuți.

Marele poet român a fost un fumător înrăit, mare amator de cafea şi un petrecăreţ fără margine

Din ceea ce spun contemporanii săi, Mihai Eminescu avea doar un singur viciu major, fumatul. Fostul coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli, în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”, spunea despre luceafărul poeziei românești:

„Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult.”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi faptul că acesta a fost un mare patriot, cu oricine se întâlnea, poetul român îl saluta cu „Trăiască naţia!”.

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi faptul că acesta a fost un mare patriot, cu oricine se întâlnea, poetul român îl saluta cu „Trăiască naţia!”. Istoricul Gheorghe Median spune:

„Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei „Trăiască naţia!”. El răspundea atunci răspicat: „Sus cu dânsa!”. De altfel era un personaj şi cu un umor fin.”

În perioada în care a lucrat la ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu i-a criticat mereu pe oamenii politici ai vremii, iar unele vorbe ale sale au făcut istorie:

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

 „Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot…”

„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”

„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”.”

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”

„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.”

„Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut.”

Istoricul botoşănean Gheorghe Median spune că ceea ce îi impresiona foarte mult pe toți cei care l-au cunoscut cu adevărat pe poetul român era vocea sa.

„Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal.”

Poetul român a suferit de psihoză maniaco-depresivă

La București, în data de 23 iunie 1885, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar în data de 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Se părea că poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului.

În data de 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Doctorii au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat spre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa.

În data de 1 septembrie 1887, Eminescu s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-au examinat pe Mihai Eminescu. Concluzia raportului medical a fost următoarea: „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut.”.

Moartea lui Eminescu s-a produs în data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă. Marele poet român este îngropat în cimitirul Bellu din București.

După moartea lui Eminescu, manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.

„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.” (Mihai Eminescu)


Sursa: ganduriledintrepagini.com

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!