De peste 100 de ani, in subsolurile Institutului de Arheologie din Bucuresti zace uitata si prafuita o posibila comoara a istoriei romanesti: zeci de placute turnate in plumb, relatand in imagini si intr-o limba necunoscuta o cronica a regilor daci.

Totul a inceput pe la sfarsitul anului 2003, cand o carte stranie venea sa tulbure somnul expertilor nostri in istorie veche si arheologie. Autorul, un distins inginer pensionar, atragea atentia in scrierea sa asupra unor tulburatoare obiecte pe care le vazuse si le fotografiase in tinerete, prin anii 40, in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti.

Era in vremea razboiului. Dan Romalo era pe atunci student, si obiectele acelea bizare, pe care fusese chemat sa le fotografieze, aveau sa-l obsedeze toata viata. Era vorba despre cateva zeci de tablite de plumb, absolut fascinante, acoperite in intregime cu imagini si cu inscrisuri intr-o limba necunoscuta, o formidabila epopee imprimata pe suprafata metalului cenusiu: ostiri de luptatori inarmati cu lanci si cu scuturi, purtand in frunte stindarde, chipuri de regi si de zei, cetati impresionante, cu palate si temple decorate cu insemne heraldice, o lume uluitoare, gravata in plumb, cu o migala si cu o arta de exceptie…

Saizeci de ani mai tarziu, pasionatul inginer, acum aproape octogenar, reuseste sa publice din putinii lui bani cartea vietii sale, exploziva nu doar prin ineditul continutului ei, ci si printr-o dezvaluire socanta: pretioasele relicve de plumb din subsolul Institutului de Arheologie nu fusesera niciodata cercetate stiintific, printr-o expertiza temeinica, fiind, practic, aruncate la cos.

Dan Romalo avanseaza doua ipoteze: fie aceste extraordinare obiecte sunt autentice, si atunci avem de a face cu cea mai importanta descoperire facuta vreodata in domeniul istoriei vechi, caci ele descriu cu lux de amanunte lumea disparuta a geto-dacilor, de acum 2000 de ani, fie sunt niste falsuri de o anvergura si de o ingeniozitate nemaivazute, facute candva de un geniu enciclopedic si vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute.

Posibile reprezentări ale regilor Sarmis și Moliseio

In cazul acesta, falsul – mai vechi de o suta de ani, ar apartine, si el, istoriei, si ar merita sa intre in cartea recordurilor, la capitolul “cele mai ingenioase falsuri”. Ambele ipoteze sunt fascinante si nasc o sumedenie de intrebari: de unde provin aceste tablite din plumb? De ce nu am auzit niciodata despre ele, fie falsuri sau nu? Iar daca sunt falsuri, atunci cine este eruditul care a reusit un fals-capodopera de asemenea proportii si, mai ales, in ce scop? Ce s-a intamplat cu obiectele acestea intre 1940, atunci cand Dan Romalo le-a vazut pentru prima data, si 2003, cand a reusit, in cele din urma, sa le faca publice? De ce nu au fost cercetate niciodata temeinic de catre istorici si arheologi?

De fapt, cautand raspunsuri la aceste intrebari, am descoperit ca povestea acestor tablite a fost invaluita de mister inca de la bun inceput, ca nimeni nu stie de unde au aparut, cine le-a adus si nici cine ar fi putut sa le produca. Ca intr-un roman politist, orice incercare de a strapunge ceata misterului, de a afla cum au ajuns aceste obiecte in subsolurile Muzeului de Antichitati, esueaza.

De fapt, cel mai misterios lucru este chiar felul in care, timp de zeci de ani, aceste placute stranii si povestea pe care ele inca nu au spus-o au reusit sa evite orice fel de publicitate, orice fel de studiere stiintifica adecvata. In mod incredibil, timp de aproape o suta de ani, nu au fost nici macar inregistrate ca obiecte de inventar, astfel ca multe dintre ele au disparut, poate pentru totdeauna. E ca si cum destinul lor le-ar fi ferit de lumina reflectoarelor, ca si cum ar fi vrut sa le tina mereu in umbra, ca si cum ar fi vrut sa le piarda urma si nimeni sa nu vorbeasca despre ele.

Inceput de drum. Marioara Golescu, o doamna distinsa, pasionata de istorie

Sunt intr-un ascensor, pe cat de vechi, pe atat de silentios, luminat de un bec chior, undeva, in preajma parcului Cismigiu. Il caut pe Dan Romalo. Pana la urma, un mister este un mister si oricine are dreptul sa incerce sa-l dezlege, inclusiv un inginer pensionar, pasionat de istorie. Sun la usa. Ma primeste un tip distins si zambitor, iar apartamentul in care locuieste emana cu adevarat ceva din atmosfera anilor buni, de dinainte de razboi, ca si cum el ar fi ramas pentru totdeauna legat de timpul acela. Bem ceai parfumat, din cesti de portelan fin.

Gazda mea are pe genunchi un album vechi cu fotografii, inceputul marii sale aventuri, niste fotografii pe care le-a facut cu foarte-foarte mult timp in urma, la cererea unei prietene de familie. “Marioara Golescu – poate ca numele ei nu va este complet necunoscut – facea parte dintr-o veche familie de boieri si de carturari si, asa cum era obiceiul pe timpul acela, avea tot felul de pasiuni intelectuale. Scria poezii, calatorea, picta si se pasiona de istorie si mitologie. Marioara Golescu era prietena mamei mele, Nadejda Romalo, care-i impartasea curiozitatea si preocuparile. Ei, si de la aceasta doamna, care era istoric amator, am auzit pentru prima data de aceste placi de plumb.”

Dan Romalo se ridica din fotoliu, inalt si suplu, si-mi aduce o fotografie mica, ovala, din care ma priveste un cuplu de tineri imbracati dupa moda anilor 20. Sunt parintii lui, zambitori si frumosi, in gradina din fata unui conac superb. “Erau la conacul lor de la tara, erau alte vremuri, si pe-atunci mai existau asemenea… amatori cultivati, cum erau mama mea si Marioara Golescu, care se invartea in lumea istoricilor, publicase lucruri esentiale, un studiu despre tablourile votive din Tara Romaneasca, mergea la congrese de istorie cu Iorga, era o pasionata. Ea m-a chemat intr-o buna zi sa fac acele fotografii cu placile de plumb din subsolurile Muzeului de Antichitati. Nu aveam sa le uit niciodata.

La vremea aceea, director al muzeului era istoricul Ion Nestor, si acesta ii spusese Marioarei Golescu sa publice o carte despre ele, pentru ca un profesionist ca el se temea sa nu fie discreditat de o asemenea intreprindere. Deja, la ora aceea, placile erau considerate falsuri, fara ca nimeni sa le fi studiat temeinic si fara ca cineva sa stie de unde provin. Marioara Golescu credea ca ele ar fi fost aduse de Grigore Tocilescu, care le-ar fi primit la randul sau de la cineva.

Insa aceasta informatie nu se verifica in nici un fel, pentru ca ar fi fost precizat acest lucru in arhivele muzeului sau, cel putin, in manuscrisele, in scrisorile lui Tocilescu, aflate acum la Biblioteca Academiei. Nimic, nici o referire, nicaieri. Sute de kilograme de plumb aparusera parca din neant acolo, in subsolurile muzeului, si nimeni nu stia de unde.”


Citește mai mult: http://www.vatra-daciei.ro/din-tainele-istoriei-misterul-placutelor-de-la-sinaia/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!