Muzeul Ceasului

În urmă cu mai bine de 55 de ani, pe 6 mai 1963, ploieștenii vedeau în premieră, la Palatul Culturii din oraș, o expoziție cu 100 de ceasuri valoroase, dintre care unele fuseseră cumpărate doar cu câteva ore înainte.

Intitulată „Ceasuri de-a lungul timpului”, acea expoziție i se datora lui Nicolae Simache, la acea vreme directorul Muzeului Regional de Istorie Prahova.

Pasionat și perseverent, el începuse să cumpere ceasuri rare în 1955. Primele loturi consistente le-a achiziționat de la colecționarul bucureștean Sebastian Sapșa în 1962, când plănuia deja ca ele să devină baza unui muzeu.

În acest scop, Nicolae Simache a reperat o clădire de patrimoniu din centrul Ploieștiului, Casa Luca Elefterescu, care fusese construită la 1890 ca reședință a prefectului de Prahova și naționalizată în 1948.

Imobilul a fost adaptat noului scop, iar în noiembrie 1971, aici s-a deschis Muzeul Ceasului de-a lungul vremii.

În mod regretabil, Simache nu a putut participa la deschiderea muzeului pentru care muncise atâta timp, fiind grav bolnav. Avea să moară în ianuarie 1972, la vârsta de 67 de ani.

Astăzi, Muzeul Ceasului îi poartă numele și reprezintă o secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Este vizitat anual de circa 40.000 de persoane din toată lumea și a primit diplome TripAdvisor pentru 2015, 2016 și 2017.

 Muzeul Ceasului

Muzeografii de la Ploiești trebuie că s-au molipsit de pasiunea fondatorului.

Te poartă printr-o lume fascinantă care se întinde pe câteva secole, iar tu, neștiutorul, te uiți la cadranele feluritelor ceasuri, aproape toate în stare de funcționare, și… pierzi noțiunea timpului.

Sălile în care sunt expuse cele peste 500 de ceasuri din colecția permanentă

Unicitatea Muzeului din Ploiești este dată de faptul că, indiferent de fabricant, obiectele au aparținut, la un moment dat, unor români.

Prezentarea exponatelor este, cum altfel, cronologică, după vechimea lor.

Primele observații referitoare la trecerea timpului au fost făcute pe baza deplasării umbrelor unor obiecte. Acest principiu simplu a stat la baza cadranelor solare, atribuite civilizației babiloniene.

Însă primele cadrane solare cu precizie au fost realizate de grecii antici.

Condiția esențială pentru ca ele să arate unghiul proporțional trecerii timpului este ca acesta să fie corect determinat ca poziție geografică.

Se evidențiază astfel:

• cadrane solare meridionale, care au același unghi cu latitudinea geografică a punctului respectiv,

• cadrane solare verticale, montate pe zidurile unor biserici, și

• cadrane solare ecuatoriale, orizontale, care pot fi utilizate în orice loc de pe glob.

În colecția muzeului sunt șapte cadrane solare realizate între secolele XVII și XIX.

Tot din categoria celor mai vechi instrumente fac parte nisiparnițele, inventate în antichitate și folosite mai ales pe nave, dar și pentru a măsura durata discursurilor.

Nisipul fin care se scurgea prin micul orificiu dintre cele două recipiente de sticlă putea măsura timpul în ore, jumătăți de oră sau sferturi de oră.

Din antichitate datează și clepsidrele cu apă, care lăsau să se scurgă lichidul dintr-un vas în altul, fiind etalonate pe interior cu intervalele corespunzătoare.

O piesă rară a colecției din Ploiești este indicatorul de tip arzător, inventat de Alfred cel Mare (849-889), rege al Angliei. Acesta este, de fapt, o lumânare special gradată, care, prin ardere, măsura intervale de 6, 12 și 24 de ore.

Ulterior, acest gen de instrument a fost îmbunătățit de italianul Gerolamo Cardano (1501-1576). El a inventat un recipient din cositor prevăzut cu tub de sticlă gradat, care indica scurgerea timpului necesar pentru ca uleiul din interior să ardă.

Cadrane solare, nisiparnițe, clepsidre și „ceasuri arzătoare”

Primele ceasuri din fier forjat datează din secolul al XIII-lea. Acestea aveau o eroare de până la 2 ore în decurs de o zi și trebuiau să fie întreținute permanent. Erau compuse din greutăți, roți dințate, regulator și cadran.

Două secole mai târziu, greutatea a fost înlocuită cu un arc-motor din fier, inventat la 1490 de Peter Henlein, fierar din Nürnberg, Germania. Invenția lui a făcut posibilă miniaturizarea și, deci, purtarea ceasurilor, dar nu le-a crescut precizia.

Tot în 1490, Leonardo da Vinci introduce mecanismul fusee, prin care mișcarea este transmisă de la un tambur cu lanț unor roți dințate.

Galileo Galilei (1564-1642) a făcut primele observații asupra mișcărilor oscilatorii ale pendulului. Ulterior, mecanismul de tip pendul a fost introdus la ceasurile de podea, de perete, de șemineu și de masă.

Datorită creșterii preciziei a apărut necesitatea minutarului. Astfel, ceasurile cu minutar datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea, fiind fabricate în Anglia, Austria, Franța, dar și în Transilvania, la Făgăraș și Sibiu.

Două ceasuri transilvănene sunt expuse la muzeul din Ploiești.

Ceasuri decorate artistic

Datorită miniaturizării mecanismului, ceasurile devin tot mai diversificate și mai elaborate.

Oamenii le poartă în călătorii, fiind concepute inclusiv ceasuri de trăsură. Unele sunt adevărate bijuterii cu carcase din aur, decorate cu pietre prețioase, extrem de scumpe, care scot în evidență statutul proprietarului.

Apărute în secolul al XVI-lea, ceasurile de buzunar reprezintă categoria care a rezistat cel mai mult în istoria orologeriei, dintre cele portabile.

Primele ceasuri aplatizate au apărut în 1570 și aveau decalaje de 2-3 ore pe zi. Abia după 1750 au devenit mai precise, odată cu introducerea mecanismului cu arc spiralat, care a redus „pierderile” la 10-15 minute pe zi.

Ceasurile ajung să fie montate în tablouri și asociate cu tot felul de mecanisme muzicale.

Acest tip de piese sunt grupate în secțiunea de curiozități a muzeului din Ploiești.

Ceasuri-curiozități

În colecția muzeului există și piese care au aparținut unor personalități marcante. Sunt expuse, de exemplu, două ceasuri care au aparținut Casei Regale a României, printre care unul de buzunar, pe a cărui carcasă se află portretul lui Carol I.

Se știe că regele Carol I oferea ceasuri de Crăciun. Acest exemplar, fabricat în Elveția la 1870, a fost achiziționat de la moștenitorii celui care l-a primit în dar.

Alături, într-o vitrină cu soclu rotativ este un ceas care i-a aparținut țarului Alexandru al II-lea, al cărui portret este pictat pe email.

Printre exponatele de la Ploiești se află ceasuri de buzunar care au fost purtate de poetul Vasile Alecsandri (numărul 6), de generalul Alexandru Averescu (7), de primarul Ploieștiului Constantin T. Grigorescu (8), pictorul Theodor Aman (9), dar și un ceas de mână al lui Nicolae Titulescu, pe care l-a dăruit secretarului său Toma Ionescu.

Doamna Elisabeta Savu, muzeograful care mi-a fost ghid și care a fost șeful acestei secții în perioada 2005-2015, mi-a mărturisit că piesa ei favorită este un ceas care i-a aparținut lui Alexandru Ioan Cuza.

Este un ceas de șemineu cu mecanism astronomic, fabricat în Franța de Pert Bally în secolul al XIX-lea. Lângă acesta, este expus un ceas de masă fabricat în Germania care i-a aparținut lui Mihal Kogălniceanu.

Printre exponatele care au ajuns mai recent în colecția de la Ploiești se numără un ceas de aur donat de către americanul Christian Anders. Acesta este un mare admirator al României și în 2015 a donat muzeului ceasul bunicului său.

Ceasul este produs de firma American Waltham Watch Company, care a introdus standardizarea ceasurilor în 1860.

Alte ceasuri prețioase din colecția Muzeului, purtate de George Coșbuc, Theodor Aman, Păstorel Teodoreanu și Cezar Bolliac:

Pentru specialiști, dar și pentru pasionați, la Muzeul Ceasului din Ploiești se organizează anual Simpozionul „Timpul și Omul”, care a ajuns la a XX-a ediție.

Nu am uitat că timpul vă este prețios, așa că închei această prezentare. Iar dacă aveți drum prin Ploiești, risipiți-l un pic pe la Muzeul Ceasului.

---

Sursa: pressone.ro