Născut pentru artă – din biografia pictorului Ştefan Luchian

Fiu al maiorului Dimitrie Luchian şi al Elenei Chiriacescu, Ştefan Luchian s-a născut la Ştefăneşti, judeţul Botoşani, la 1 februarie 1868. Era Avea cinci ani când tatăl a fost mutat cu familia în Bucureşti; şi-au găsit locuinţă în mahalaua Popa Soare.

Într-o zi de iarnă, fiind singur, şi-a apropiat faţa de gura sobei care dogorea. Îi venise o idee năstruşnică. După ce-şi înfierbântă bine faţa, o zbughi afară, îngenunche în zăpada proaspăt aşternută şi-şi îngropă obrajii în ea. Când îşi ridică faţa, în troian îi rămăsese amprenta chipului. Avea de mic faţa ciupită de vărsat, cum de altfel îi va rămâne toată viaţa.

Prin mahalalele capitalei, ca în toate oraşele ţării, era o viaţă patriarhală. Grădiniţele oamenilor erau inundate de flori, în multitudinea lor de culori şi nuanţe vesele; era spaţiul dorit de copilul-artist Ştefan, căci de mic avea înclinaţii spre observarea miracolelor din natură. Vedea că florile mor toamna şi simţea în el aşa, ca o durere. Mai târziu a mărturisit: „dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile, când sunt presate în ierbar.“

Încă de mic a avut înclinaţie spre desen şi culoare. Începutul l-a făcut cu o pictură… murală: „eram un pici; mă dăduse de curând la şcoală. O mătuşă, la un Paşti, mi-a adus în dar o stea cu acuarele d-acelea proaste. Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…“

Întâi a învăţat carte la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti. Nu era un elev prea bun, dar la desen nu-l întrecea nimeni. „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani. Atât era tariful.“

După decesul tatălui, mama, care ajunsese capul familiei, nu avea o părere prea bună despre pictori, mai ales că în familie era deja un pictor, boier Andrei, bunicul dinspre tată, care, sărăcind, ajunsese zugrav de biserici şi hoinărea prin satele moldave, în căutare de lucru. Apoi pictorii, muzicienii şi actorii erau priviţi cu dispreţ de contemporanii lor.

Ştefan „va face o carieră militară ca şi tatăl său“, hotărî mama sa, dar… nu tot ce hotărăsc părinţii se realizează. Ajutată de fraţii ei, militari de profesie, îl înscrise pe băiat să dea examen de admitere la Şcoala de infanterie; dacă odrasla va da un răspuns cât de cât bun, atunci comisia de examinare îl va declara admis. Numai că băiatul gândea altfel: în faţa examinatorilor, o făcu pe mortu-n păpuşoi şi astfel… în toamnă a fost înscris la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti (1885). În 1889, la absolvire, obţinu medalia de bronz pentru lucrarea Cap de expresie şi un Studiu după natură.

Îşi continuă studiile la Academia de Arte Frumoase din München (1890, două semestre) unde, printre alte studii, execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de Artă. În 1890, revine în ţară şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă „Cercul artistic“, după care pleacă la Paris, unde termină Academia Julian (1891-1892). Cu această ocazie, cunoaşte din plin viaţa artistică pariziană, aflată atunci în plină efervescenţă impresionistă.

Revenind în patrie, trăieşte din plin viaţa de artist, în anturaje alese, desfăşurând şi o activitate bogată, la baza căreia stătea promovarea artei moderne.

În 1896, organizează, împreună cu alţi prieteni artişti, „Expoziţia artiştilor independenţi“; devine membru fondator al societăţii „Tinerimea artistică“ (1901) şi expune lucrări de pictură în cadrul acestei societăţi, la Ateneul Român.

Devine acum unul dintre cei mai importanţi pictori ai timpului. Expune mereu lucrări de pictură în expoziţii personale şi de grup.

În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia universală“ de la Paris. Dar, din păcate, tot în acest an apărură primele manifestări ale unei afecţiuni la măduva spinării (scleroză multiplă), care-l va lăsa infirm pentru restul vieţii. Boala se va agrava mereu, iar lipsurile materiale erau tot mai acute. Cu toate aceste greutăţi, lucra tot mai înverşunat, fiind mereu prezent în expoziţiile personale şi de grup, ce se organizau în capitală. Într-un asemenea moment a creat Luchian autoportretul intitulat cu multă modestie Un zugrav (1907); această lucrare a fost realizată cu multe eforturi fizice şi intelectuale, într-un moment deosebit al luptei sale cu boala şi cu nevoile materiale şi este cel mai reuşit autoportret psihologic din lume (ghidul muzeului Luvru).

Cu toate acestea, în curând artistul începu să piardă din cupa succesului. La expoziţia sa din 1905, singurul care i-a cumpărat o lucrare a fost pictorul Nicolae Grigorescu.

Din 1909, Ştefan Luchian nu a mai părăsit fotoliul. Cu toate acestea, el purta în memorie „splendorile scânteietoare“ ale peisajului românesc. Aşa se explică faptul că în această perioadă creează mai multe lucrări care sunt adevărate bijuterii picturale, creaţii de maestru.

Opera sa picturală, inclusiv cea a florilor, se caracterizează prin fineţe, simplitate, sinteză cromatică, colorit strălucit şi delicat. Tehnica uleiului şi pastelului lui Luchian sunt de neegalat, de o măiestrie unică. Florile lui Luchian au o intensitate aproape dramatică a sentimentului, o lumină interioară, discretă şi gingaşă. Din opera sa reţinem mai multe lucrări: peisaje – Ultima cursă de toamnă, Bătălie cu flori la şosea, Mahalaua dracului, Corturi de pe Bărăgan, Gheretele din Filantropia, Lunca de la Poduri; 12 autoportrete, flori – Anemone, Dumitriţe, Părăluţe, Garoafe; oameni simpli: Meşter lăcătuş, Safta florăreasa, Spălătoreasa, La împărţitul porumbului, Lăutul; pastele şi acuarele: După ploaie la Băneasa, Birt fără muşterii, Bucătărie călugărească.

Spre sfârşitul vieţii, nu mai putea ţine penelul între degetele paralizate; punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Şi ce poate fi mai groaznic atunci când neputinţa fizică se zbate în nimicitoarea febră a creaţiei? „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci boala i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci, ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase – am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile.“ (Nicolae Tonitza)

S-a stins din viaţă la 28 iunie 1916, la Bucureşti.

Ştefan Luchian rămâne primul pictor care, „pentru a marca personalitatea distinctă a artei româneşti în ansamblul european s-a inspirat din frescele tradiţionale ale bisericilor medievale şi din arta populară, conturând şi simplificând planurile şi aplatizând volumele“ (Adina Nanu, istoric de artă, prof. univ. la catedra de istoria artelor – Academia de Artă Bucureşti), iar pentru tineri este un model de sacrificiu şi pasiune în meseria aleasă.