Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878 la Bârlad în casa părinților săi, Anastasia și Francisc Paximade. Copilăria și-a petrecut-o alături de cei șase frați și surori, fapt care se va reflecta mai târziu în opera literară.

Va moșteni de la mama ei o sănătate delicată pe care timpul în loc să o îmbunătățească o va șubrezi. Obișnuitele jocuri copilărești sunt primele elemente prin care micuța ia contact cu lumea. Belșugul care domnea în casa părintească, voia bună din jurul lor, lipsa de griji și necazuri dădeau atmosferei de familie un climat prielnic unei copilării fericite.

Mica Elena își petrecea timpul mai mult cu Antoaneta, cel de-al treilea copil al familiei, față de care avea nu numai un atașament frățesc, dar și un devotament de mamă. Cu ea, citea și recita poeziile învățate la școală și tot cu ea, fire bolnăvicioasă, în orele libere cânta. Înclinarea către cei slabi și suferinzi s-a manifestat la ea deci de timpuriu, iar trăsătura de caracter luată de la mama sa se va accentua mai târziu, devenind un element de bază al trăirilor lirice.

Încă de mică avea un dezvoltat simț al frumosului. O atrăgea tot ce era armonie de forme, de sunete, de culori. Atașamentul de Antoaneta se explică poate, în mare măsură prin bunătatea poetei, dar nu mai puțin prin cultul frumosului. „Era cea mai frumoasă, nu numai dintre noi, dar dintre toți copiii pe care îi cunoșteam”. ”Mama era delicată, albă cu păr șaten, ochi frumoși și mâini cum nu am mai văzut. Când am găsit-o pentru prima oară spălând vase, mi-a fost aproape rău fizicește.

M-am repezit și i-am luat vasele din mână și de atunci când veneam de la școală, făceam eu tot ceea ce era greu și urât în gospodărie”. Până la școală copilăria i-a fost aproape de poveste: lungi plimbări cu trăsura, cu echipaje somptuoase, cu părinți sau doar copiii singuri, vor rămâne întipărite în mintea poetei.

Nu împlinise șapte ani când a fost dată la școală. În 1884 e înscrisă la pensionul Varlaam din Bârlad, apoi la pensionul Drouhet. Pentru prima oară părăsește casa părintească, jocurile și obiceiurile care îi fermecaseră copilăria. Cel dintâi contact cu școala a pus-o în situații neobișnuite. Viața în comun cu un număr însemnat de colege o impresionează deosebit, în special masa comună. Se simte bine totuși, leagă prietenii statornice și cu drag își va aminti de „fetele mele”.

Mult mai precoce decât colegele, bună și blândă, corectă și prietenoasă, Elena Farago nu putea culege decât simpatii pe care le merita. Cum însă de la un timp afacerile familiei mergeau prost, lipsurile încep să se facă simțite. O lovitură grea a fost îmbolnăvirea bruscă a mamei în 1890 și într-un final moartea. În astfel de împrejurări continuarea învățăturii la pension devine imposibilă.


Citește mai mult: http://www.istorie-pe-scurt.ro/nefericita-copilarie-a-elenei-farago-cea-care-ii-iubea-atat-de-mult-pe-cei-mici/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!