Cum a scris Nicolae Labiș poezia ”Moartea căprioarei”

“În poezia mea veţi intra ca-ntr-un sat de munte; veţi vedea întâi «neobişnuitul». Veţi remarca frumuseţea sălbatică a locurilor; iarna veţi simţi în nări miros de lupi şi de fum; vara miros de fân şi de răşină – totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare şi a pământ – pământ adânc.

Veţi privi luna mare, familiară şi apropiată de pe cerul nostru nefiresc de senin, veţi asculta toate poveştile cu stafii şi strigoi, precum şi împuşcăturile ce mai vuiesc răzleţ între munţi”. Acesta este universul în care Nicolae Labiș a copilărit și în cel care toată flora și fauna, sălbatică sau domestică, erau una cu scriitorul.

Anii celui de-al doilea război mondial au forțat familia Labiș să se mute din Moldova lângă Câmpulung Muscel. La întoarcerea în satul Poiana Mărului, județul Suceava, familia Labiş şi-a găsit casa distrusă, fără mobilă. Au reuşit să adune din lucrurile pe care le mai ascunseseră ţăranii din sat. “Un pat de la Casa memorială este cel din vechea noastră casă” își amintește sora. Şi-au reîncropit gospodăria cu sprijinul oamenilor din sat, care au venit cu miei, cu ouă pentru clocit, cu o cloşcă. “Nelucu se ducea să ia ouă, să pună la cloşcă, de la Maria, Măriuca, Parasca, Păstrăvanu şi le punea nume, scria pe ouă”, povesteşte Veronica Ciobanu, fosta vecină a familiei Labiş şi colegă de clasă cu “Nelucu”.

“După război, noi nu mai aveam păsări şi toate femeile ne-au dat câte două ouă alese, cu bănuţ. Parasca ne-a dat o cloşcă neagră, dar a venit vulpea şi ne-a luat cloşca, de au rămas puişorii singuri. Tata a făcut pe cloşca, făcea aşa cum face cloşca, o imita, că imita toate sunetele, şi veneau puişorii după el. Aşa i-am crescut şi i-am dat fiecăruia câte un nume”, o completează Margareta. Găinile erau botezate Bogheta, Rozeta, Ţigăncuşa etc. Şi într-o zi a murit Rozeta, îşi aminteşte Margareta Labiș, sora poetului. Ba Bogheta, spune Veronica. Bogheta sau Rozeta, găina a avut parte de o îngropăciune cu tot alaiul.

“Când am venit eu cu oile acasă, pe la 12:00 Nelucu stătea supărat în poartă. «Ei, ce ai făcut, ai luat bătaie, ai, de la doamna?». «No, o murit Rozeta». Doamna Labiş iese în cerdac şi zice: «Ei, n-o mai jeliţi atâta, duceţi-o la naiba şi-o-ngropaţi undeva!». Eu am băgat oile acasă şi am venit cu ei”, povesteşte Veronica. “Fratele meu era preot, Veronica bocitoare”, o completează Margareta.

“Eu am luat din casă un şal cu franjuri şi Nelucu l-a pus aşa, ca pe o haină preoţească, şi s-o dus la şcoală şi-o luat planşe – erau planşe din astea cu creşterea cartofului, roşiilor, fasolei – şi o făcut prapuri din ele. Ne-am dus cu înmormântarea în grădină, pe deal. Eu mi-am dat drumul la codiţe şi plângeam… «Bogheată nu ti duce, c-aista drum cine face, înapoi nu se întoarce», că atunci o murit oameni mulţi şi învăţasem bocetele. Eram noi şi Vasili, un băiat de ţigan, prieten cu noi. Am luat o cutiuţă de carton şi am pus-o pe Bogheta acolo, am pregătit-o”, rememorează Veronica. Copiii boceau aşa de tare că s-au speriat toţi vecinii, crezând că s-a întâmplat ceva cu unul dintre ei.

Ritualul de înmormântare, cunoscut atât de bine de copii, făcea parte din cotidianul acelor vremuri marcate de război şi mai apoi de seceta din 1946. “Eram atât de săraci şi de neavuţi încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Şi tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj, în pădure şi, din carnea de mistreţ sau de căprioară, mama făcea noaptea pastramă şi mâncam câte o feliuţă şi beam apă, aşa de mare era sărăcia. Şi, într-o zi, vecinul nostru Vasile vine şi strigă: «Nelu, Margareta, veniţi, că a secat Suha!».

Şi, când am ajuns acolo, bulnoana unde noi ne adunam şi înotam devenise o mocirlă în care mai agonizau câţiva peştişori. Era apa neagră de la nămol, şi copiii, cu pantalonii suflecaţi, goi până la brâu, căutau cu o expresie disperată să-i prindă. Până a ajuns fratele meu nu a mai rămas nici un peşte, dar a prins patru raci, pe care mi i-a aruncat în rochiţă. Îmi era frică să îi ţin în poală, dar trebuia să fiu curajoasă. I-a fiert mama şi i-am mâncat în seara aceea şi eu m-am îmbolnăvit. Şi atunci tata a hotărât să meargă din nou la vânătoare şi l-a luat şi pe fratele meu. Când s-au întors, fratele meu a venit la mine şi mi-a spus: «Avem carne».

N-am să uit că mama ascunsese căprioara în bucătăria de vară şi era acoperită cu ceva, iar fratele meu a descoperit-o. Avea coarne, era căprior, nu căprioară”, povesteşte Marga. Moartea căpriorului avea să rămână întipărită în memoria lui Nicolae. După mulţi ani a transpus această întâmplare în versuri: “Moartea căprioarei”. Se întâmpla în vara anului 1954, înainte ca Labiş să se înscrie la universitate.

Familia tocmai îşi construise prima casă proprie la Mălini. Nicolae a venit acasă pe neaşteptate, le-a dat cadouri celor dragi. Cele mai multe şi mai atractive erau jucăriile pentru surioara de-o şchioapă, Teodora. Mai apoi a împrumutat un cal de la o vecină şi a pornit pe valea Suhăi, spre Poiana Mărului.

“Simţea nevoia să meargă în satul natal. Fără şa, doar cu o pătură, a mers şase kilometri călare. Când a ajuns în dreptul bisericii s-a oprit, a legat calul de un plop plantat de tata pe vremuri. Din acel loc se vedea culmea unde fusese la vânătoare în copilărie. La un moment dat a venit un vecin la noi: «Doamnă, doamnă, vedeţi că l-am văzut pe domnişorul Nelu că stătea cu capul între palme pe marginea unui şanţ! O fi bolnav sau o fi beat?». Mama s-a speriat, dar, până să se îmbrace să se ducă să vadă ce-i cu el, fratele meu s-a întors. S-a închis în cameră. Toată noaptea s-a plimbat, se auzea cum mergea şi recita. Pe la două noaptea, când mama făcea plăcinte, pâine, a venit fratele meu şi i-a spus să nu se supere, dar se întoarce a doua zi la Bucureşti”, povesteşte Margareta.

Scrisese «Moartea căprioarei» şi voia s-o publice pe timp de vară, când cenzura comunistă era mai puţin vigilentă. Numai că în graba plecării a uitat poezia acasă. Şi-a dat seama pe drum, a încercat s-o rescrie, dar n-a reuşit. I-a trimis-o Margareta prin poştă la Bucureşti şi a reuşit s-o publice în octombrie.

”Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”

Sursa: istorie-pe-scurt.ro