Laurențiu Barbu
Dintre toate documentele care au fost redactate în limba română în Evul Mediu, cel mai vechi înscris care a supraviețuit vremurilor este scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulug. Despre Câmpulung se spune că ar fi fost cel mai vechi oraș din Țara Românească. Acolo, la Câmpulung, își stabilise reședința Basarab Întemeietorul (1310-1352), cel care i-a bătut pe ungurii conduși de către arogantul rege Carol Robert de Anjou, la Posada. Vreme de patruzeci de ani, la Câmpulung a fost capitala Țării Românești.
Mai târziu, la 1521, acolo avea să fie redactată faimoasa scrisoare a lui Neacșu. Documente scrise în limba română au existat și mai înainte, însă nu ele dețineau ponderea majoritară, deoarece limba slavonă era cea utilizată în redactarea actelor oficiale, în Țara Românească și Moldova.
Cu excepția introducerii și a unei scurte propoziții din final, ambele redactate în slavonă, întrega epistolă a lui Neacșu, datând de aproape 500 de ani, este ușor inteligibilă pentru un român din ziua de azi. Scrisoarea lui Neacșu reprezintă o prețioasă mostră de limbă română, veche de o jumătate de mileniu.
Epistola a fost redactată pentru a-l avertiza pe judele Brașovului, Johannes Benkner, cu privire la intențiile războinice ale otomanilor, care, de partea cealaltă a Dunării, se pregăteau să dea năvală în țările române. Conținutul documentului era strict secret, la momentul redactării.
Iată ce-i scria Neacșu căpeteniei din Brașov:
„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole.” (Introducere în slavonă: „Preaînţeleptului şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov, multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”).
I pak (adică „şi iarăşi”) dau ştire domnie tale za (adică „despre”) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.
I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.
I pak să ştii cumu s-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.
I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.
I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab (adică Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.
I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
I bog te veselit. Amin.” (Încheiere în slavonă: „Şi Dumnezeu să te bucure. Amin”)
Ca un bun negustor ce era, Neacșu Lupu din Câmpulung avea slujbași tocmiți care ajungeau până la Constantinopol, cu și după marfă. Întrucât erau „acoperiți” prin îndeletnicirile negustorești, aceștia puteau călători nestingheriți și puteau spiona îndeaproape mișcările de trupe pe care le efectuau oștirile otomane, dornice să obțină o felie cât mai mare din Europa.
Pentru serviciile pe care le ofereau conducerii statelor ca iscoade, negustorii de seamă trebuie să fi avut mare trecere și la curțile domnești, cu avantajele comerciale de rigoare. Destinatarul scrisorii, Hans Benkner îndeplinea cea mai înaltă funcție, la Brașov. Aceea de primar și prim magistrat. Benkner era sas, dar cunoștea foarte bine și limba română.
La acea dată, turcii erau conduși de către Soliman Magnificul, considerat, în Turcia, sultanul cel mai mare dintre toți câți au existat. Imperiul Otoman devenise o mare putere. Regii și principii Europei aveau toate motivele să se teamă.
Scrisori de avertizare, de tipul celei trimise de către Neacșu din Câmpulung, au fost redactate și de către alți importanți oameni ai vremii, fiind menite să-i pună în gardă pe regii Europei de vest cu privire la pericolul în care se aflau statele de pe cursul mijlociu și inferior al Dunării. De pildă, epistolele pline de îngrijorare ale regelui Ungariei au ajuns până la regele Angliei și la „Papa de la Roma”. Scrisorile erau, totodată, apeluri de ajutor, de unire în fața primejdiei comune.
Ajutorul? Cam pe sponci. Sau deloc. Unirea europenilor în fața dușmanului comun? Un lucru cam rar!
sursa: http://www.cunoastelumea.ro/
