Obiceiuri vechi, păstrate cu sfințenie de români

Păzitul Usturoiului era o petrecere menită să îndepărteze spiritele rele, la apropierea iernii. Avea loc în aşa-numita Noapte a Strigoilor, care, conform calendarului creştin, cădea în Noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie.

De ce avem nevoie de tradiții?  Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sine şi cu absolutul întruchipat în sufletul unui neam. Dincolo de rolul ei de conservare  a indentităţii, tradiţia dă seama de bine, adevăr şi frumos, virtuţile clasice fără de care existenţa noastră nu mai denotă umanitate.

Binele conservat prin tradiţie este cel al moralităţii, al distincţiei dintre bine şi rău, mai clare şi mai percutante decât ar putea-o face orice altă învăţătură. Adevărul tradiţiei este, în mod similar, cel descoperit şi dezvoltat prin experienţa neamului şi poate fi regăsit uşor în proverbele populare vechi.

Este un adevăr moral, după cum binele descris de tradiţie este unul al adevărului care luptă împotriva minciunii şi a falsităţii. În cele din urmă, tradiţia este cea care păstrează frumosul autentic, aşa cum îl găsim în viața românească.

Boul înstruţat 

Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate.

“Zeul” zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală.

Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

Tânjaua

Tânjaua este un vechi obicei popular întâlnit încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Maramureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce avea loc în ziua de Sângoerz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) sau a doua zi de Paşte.


Cea mai cunoscută este Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate maramureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din comuna Ocna Şugatag, devenit cunoscut pentru Tânjaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari  şi de organizare a unei vesele şi colorate sărbători agrare de primăvară.

Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile morale ale omului cu pricina.

Umblatul în tez

Umblatul în tez este o bucurie de primăvară a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colindul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa, îmbrăcaţi în hăinuţe populare, dar obiceiul s-a păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai colindă – prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş, dar colindă!)

În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la casele din sat, salutând gazdele cu “Hristos a-nviat!” şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari.

Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau consideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să muncească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amintirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la umblatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată uneltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte că nu vor mai fi mult timp copii.

Păzitul Usturoiului

Păzitul Usturoiului era o petrecere menită să îndepărteze spiritele rele, la apropierea iernii. Avea loc în aşa-numita Noapte a Strigoilor, care, conform calendarului creştin, cădea în Noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie.

Ecouri ale unor astfel de sărbători se găsesc în toată Europa, ele celebrând înnoirea timpului, în cadrul unui ciclu anual jalonat de momente speciale, ceremoniale, precum solstiţiile şi echinocţiile sau, mai târziu, anumite sărbători din calendarul creştin.

În vremurile vechi, cred specialişti etnologi, în preajma acestei date se sărbătorea încheierea unui an şi începutul unuia nou. Spre sfârşitul anului vechi, lumea îmbătrânea, se degrada, îndreptându-se spre o stare de dezordine, aproape de dezintegrare.

Săptămâna nebunilor

Săptămâna nebunilor era , după cum o descrie Simeon Florea Marian, cea în care „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte.”

Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea Postului Mare, numită şi Săptămâna Albă, sau Săptămâna Brânzei, când, conform practicilor creştin-ortodoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se mănâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privaţiuni – Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de agitaţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări dezlănţuite, în care se înscrie şi petrecerea plină de excese dată de Lăsatul Secului.

Tradițiile sunt un element esențial al culturii noastre. Ele ne ajută să formăm structura și fundația societății, ne reamintesc că suntem parte a unei istorii care ne definește trecutul, ne transformă în oamenii care suntem astăzi și în cei care vom deveni mâine.

Report

Articol publicat de Identitatea Românească

Ține aprinsă flacăra identității românești în lume!

Ce părere ai despre această postare?

24 points
Upvote Downvote