„Iar am rămas singur… Alergătura cu mijloace din ce în ce mai perfecționate, spre ce?, pe care o percepi într-un aeroport mai bine ca oriunde, ascunde, presupun, o angoasă. Omul modern și-a pierdut, se pare, puterea de a sta pe loc și de a visa. Când nu aleargă, i se pare că nu face nimic, că lasă timpul să treacă inutil. Îl amenință atunci „răul de a exista”… Noi am fost cruțați de acest rău. Am fost ocupați să ne temem pentru viață. Frica noastră cea de toate zilele nu ne lăsa vreme pentru spaime de alt ordin. Dar nu tocmai de aceea reușeam să așteptăm fără să așteptăm nimic precis? Însăși așteptarea era, uneori, și poate mai este, o formă de speranță. […]

La Otopeni, m-a izbit neplăcut aerul provincial al aeroportului, dar cum am ieșit afară, la soare, m-am relaxat. Ajunsesem „acasă”. Pentru mine, orice plecare e un soi de catastrofă intimă și am nevoie de argumente puternice ca s-o înfrunt. Drumul până în America mi-a fost ușurat de scrisorile de amenințare, iscălite ba „îngerii negri”, ba „un grup de…” pe care le primeam în acea perioadă. De indiferență mă lovisem de multe ori. De ură, niciodată. Și m-a scârbit să mă văd insultat din pricina convingerilor mele politice. Am preferat să plec. Voiajele n-au fost, însă, niciodată specialitatea mea. Nu m-au atras și n-am știut să profit de ele când, într-un fel sau altul, viața mi le-a oferit sau mi le-a impus. Bărbații au comis, probabil, de multe ori greșeala de a căuta în altă parte decât lângă ei ceea ce au visat. Numai că eu n-am nevoie să dau buzna în gări, aeroporturi, la stațiile de benzină ca să nu observ ce se petrece lângă mine. Mi-a fost, în general, mai simplu să-mi ofer satisfacții într-o lume paralelă…

Află că am plecat din România și din această cauză, fiindcă n-am mai vrut să „supraviețuiesc”. Mi-am zis: ori trăiesc, ori crăp. Îmi venea să urlu, văzând atâta „înțelepciune” în jurul meu. Inclusiv a ta, iartă-mă că ți-o spun. Îmi dădeați impresia că țelul vostru principal în viață era acela de a „supraviețui”, de a trișa teroarea, supunându-vă ei.

Și ce mai putea să spere unul ca mine? Că a doua zi n-o să se mai disprețuiască fiindcă n-a găsit curajul să scuipe în față pe cei care l-au dat afară de la facultate, apoi l-au dat afară de peste tot? Sperase asta înainte și fusese în zadar. Iar Securitatea avusese și cinismul de a-mi propune să devin „colaborator”. M-am gândit că o să-i „torn” pe cei care-și bătuseră joc de mine, însă la primul „raport” mi-a venit să vomez, de scârbă, și am rupt hârtia. Apropo, Don Quijote al tău știe, oare, cum arată o asemenea scârbă? El fuge de realitate în iluzii. Simplu, comod, igienic.

Cât am spălat farfurii, aici, la un restaurant în port, am avut timp suficient să-mi pun problema de unde provine mediocritatea care ne ține în loc, dar pe care nimeni n-o va recunoaște acolo. Printre cauze, cred eu, e și ușurința de a supraviețui în orice condiții și pe care în zadar ai căuta-o pe lista păcatelor noastre. Ea e socotită o virtute! Ne lăudăm cu ea, pretindem că, fără ea, ne-am fi prăpădit. Fiindcă așa suntem noi românii, avem o părere excelentă despre noi înșine. Iar dacă îndrăznești cumva să ai îndoieli, se găsește totdeauna un demagog care să te acuze că nu ești „bun român”. Și, din moment ce nu ești „bun român”, nu mai ești, în ochii multora, nici „român”.

Când am plecat, am vrut să ies nu numai dintr-o pușcărie, ci și dintr-o mentalitate, devenită scuză bună la toate, pe care, dacă o iei în serios, ajungi s-o pui la baza căderii tale. Ce mai contează că ești terorizat? Important e să-i păcălești, aplaudându-i, pe cei care te terorizează.

În măsura în care există un blestem care ne urmărește, aici ar trebui căutat, probabil. Și sper că măcar tu n-o să mă socotești mai puțin român din această cauză. Eu, unul, mă consider mai român decât românii care l-au împușcat pe tata. Aud că unul din saltimbancii lui Ceaușescu mă socotește „trădător ”. Adică eu sunt trădător, în vreme ce lăudătorii lui Stalin, apoi ai lui Ceaușescu, dintre care unii au dus nerușinarea până la a ridica în slăvi distrugerea satelor românești și transformarea lor în cazărmi agricole, sunt patrioți? Ar fi mai cinstit, poate, să vorbiți despre o „criză a caracterelor”, nu de o „criză morală”.

Singura noastră scuză ar fi că resemnarea ne-a fost, poate, ursită. Mă gândeam într-o zi: ce se află la originea noastră, în secolul unu după Cristos? Un popor înfrânt, lipsit de speranță, căruia i se luase viitorul, prea dezamăgit pentru a mai înfrunta a doua oară istoria: dacii. Și niște cuceritori care și-au văzut repede inutilă victoria lor: romanii. Ne-am născut din amărăciunea unei înfrângeri definitive și din decepția unei victorii zadarnice. Era normal, poate, ca ursitoarele să ne dea o singură poruncă, valabilă pentru orice situație: „Trăiește ziua de azi, așa cum e. Încearcă să te descurci, să supraviețuiești”. Era normal, poate, să ajungem la filosofia din proverbul care zice că „apa trece, pietrele rămân”, și ca ăsta să fie principiul de bază al înțelepciunii noastre.

Dar pe mine viața m-a silit să nu mai vreau să aud de asemenea înțelepciuni. Tata mi-a mărturisit, ultima oară când l-am văzut, că-i era foarte frică și că ar fi vrut să trăiască, să mă vadă însurat, să se joace cu nepoții. Cu toate acestea, n-a aruncat pușca. A rămas în munți. Aș vrea să cred acum că a greșit, fiindcă nu s-a resemnat, după exemplul ciobanului din Miorița? Sau că a murit numai pentru a fi socotit și azi, de unii, „bandit”, iar asasinii să primească pensii grase? Sunt destul de singur aici ca să mă înduioșez dinaintea unor amintiri. Sper să mă vindec, însă.”


Sursa: ganduriledintrepagini.com

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!