„Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu este un roman de război și de analiză psihologică, care a fost publicat în anul 1922 de către Editura Cartea Românească din București. Acest roman este cunoscut de toți cei care au dat bacalaureatul, și cum sistemul de învățământ din România are darul de a prezenta romanele de mare valoare într-o manieră foarte rigidă și plictisitoare, elevii nu îl iubesc extrem de mult pe Rebreanu și, inclusiv, această carte.

Trecând peste prejudecățile pe care le au unii elevi din România despre Rebreanu, acest roman este unul dintre cele mai valoroase din literatura română. Romanul a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor Români și a fost tradus în peste douăzeci de limbi străine.

După această carte a lui Rebreanu s-a realizat și un film, regizat de Liviu Ciulei după un scenariu scris de Titus Popovici, care a avut premiera în data 16 martie 1965. Ecranizarea cinematografică a obținut Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (1965).

Liviu Rebreanu, prozatorul și dramaturgul român, s-a născut în data de 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. E. Lovinescu l-a considerat „cel mai mare creator epic al literaturii noastre”.

Romanul „Pădurea spânzuraților” este inspirat din tragedia reală a fratelui scriitorului, Emil Rebreanu, care a fost ofițer român în armata austro-ungară, și a fost condamnat la moarte și executat în mai 1917 prin spânzurare la Ghimeș de către unguri, pentru încercarea de a traversa frontul în scopul de a se alătura Armatei Române.  

Liviu Rebreanu spunea despre acest roman:

„Spânzurarea fratelui meu, ofițer în armata austro-ungară, la Ghimeș, ca „dezertor” de către unguri, mi-a sugerat ideea „Pădurii spânzuraților”. Viziunea tragică a „pădurii” mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Națiunilor […] care reprezentau pădurile „trădătorilor de patrie” (Landesverräter) cehoslovaci spânzurați de armata austro-ungară pentru „trădare” – pentru iubirea patriei și independenței lor.”

„Pădurea spânzuraților” configurează un univers dominat de război și pândit de perspectiva morții prin spânzurare, prezentată chiar din primele scene ale cărții. Acțiunea romanului se petrece în timpul Primului Război Mondial.

Romanul prezintă dilema morală a lui Apostol Bologa, un tânăr ofițer român din armata austro-ungară, ce este trimis să lupte pe frontul românesc împotriva conaționalilor săi. 

Apostol Bologa, personajul principal al acestui roman, fiind înclinat spre meditații filozofice, suferă o dramă sufletească cauzată de conflictul între datoria sa de ofițer și sentimentul de iubire pentru națiunea română.

„- De azi încolo, fiul meu, ești bărbat. Dacă ar fi nevoie, ești pregătit să-ți poți câștiga singur o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul are să ți se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viața și lumea sunt pline de taine grele. Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român…!”

Asistarea la execuția ofițerului ceh Svoboda (nume simbolic ce înseamnă „libertate” în limba cehă) îl face pe Apostol Bologa să înțeleagă nedreptatea războiului și să-și pună probleme de conștiință, care vor duce la un final tragic.

„- Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspirație subită. Nu afirm deloc… Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria… Dați-mi un stat mai bun, și mă închin. Altfel însă vom cădea în anarhie, domnule Domșa! în viață trebuie să contăm pe realități, nu pe dorinți!”


Rebreanu descrie atât de bine sentimentele personajelor și în special trăirile interioare ale lui Apostol Bologa, încât ai senzația ca ești partaș la acțiune și, de asemenea, în unele frământări ale lui Apostol, probabil, ne putem regăsi cu toții.

„Viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet…. Ce-i afară e indiferent… nu există… numai sufletul există… Când nu va mai fi sufletul meu, va înceta a mai fi tot restul… restul…”

„Când mă gândesc ce am suferit și am pătimit în viața mea, deși scurtă, mi se pare că am trăit destul și că mâine aș putea muri fără nici o părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci și zeci de ani și totuși, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea…”

„Doamne, cu cât învață oamenii mai mult, cu atâta se îndepărtează de Dumnezeu…”

„Atunci când ţi-e sete, fericirea e un pahar cu apă.”

„Pădurea spânzuraților” este considerat a fi unul dintre cele mai bune romane românești publicate vreodată, ce a contribuit la creșterea interesului internațional pentru literatura română.

Criticul Alexandru Piru afirma că acest roman ocupă primul loc în literatura română dedicată Primului Război Mondial și un loc de frunte în literatura mondială dedicată aceluiași subiect.

Alexandru Piru considera că acest roman este comparabil ca valoare cu „Focul”(1916) a lui Henri Barbusse, trilogia „Nimic nou pe Frontul de Vest”(1929), „Întoarcerea”(1931) și „Trei camarazi” (1936) a lui Erich Maria Remarque sau cu „Adio, arme” (1929) a lui Ernest Hemingway.

Criticul și istoricul literar român de origine evreiască, Ov. S. Crohmălniceanu îl considera „una dintre mărturiile cele mai zguduitoare despre ororile primului război mondial”.

„Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu este un roman superb, o capodoperă a literaturii române. Deși Liviu Rebreanu nu este foarte iubit de către elevi, eu îl consider ca fiind unul dintre cei mai buni scriitori români, alături de Marin Preda și Mircea Eliade.


Sursa: ganduriledintrepagini.com

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!