Laurențiu Barbu
Palatul Cantacuzino, actualul sediu al Muzeului Naţional „George Enescu” şi Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, situat pe Calea Victoriei din Capitală, la nr. 141, ascunde mai bine de un secol de istorie.
Povestea Palatului Cantacuzino începe în primii ani ai secolului XX, când este ridicat de către Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), zis şi „Nababul”, ce se trăgea din vechea familie nobiliară cu acelaşi nume care nu numai că a dat domnitori români, ci şi împăraţi bizantini. La vremea ridicării somptuosului imobil, Bucureştiul avea circa 300.000 de locuitori şi se afla în plină dezvoltare urbanistică.
„La îndemnul Regelui Carol, cam toate personalităţile cu bani ale epocii încercau să iasă în evidenţă prin construirea unor reşedinţe cât mai somptuoase, cât mai luxoase. Palatul este construit de Grigore Cantacuzino, poreclit „Nababul”, o personalitate politică din epocă. A fost primar al Capitalei, a fost prim-ministru, a fost ministru în Guvernul Catargiu, şeful Partidului Conservator, apreciat şi ţinut aproape de Regele Carol”, afirmă Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”, într-un interviu acordat pentru Descopera.
Mariana Petrescu aminteşte situaţiile în care, atunci când la întâlnirile avute cu liberalii conduşi de Brătieni se făceau presiuni asupra Regelui, Carol I apela la Grigore Cantacuzino pentru „a le mai tăia din elan”
Arhitectul căruia Grigore Cantacuzino i-a încredinţat construcţia palatului a fost Ion D. Berindey (1871-1928), care nu avea mai mult de 30 de ani. Tânărul arhitect avea terminate studiile de arhitectură la Paris şi a fost unul dintre promotorii proeminenţi ai stilului arhitectural neo-românesc. În afară de Palatul Cantacuzino, de numele lui se leagă mari clădiri de patrimoniu, precum Palatul Culturii din Iaşi, Casa George Assan, Palatul Sindicatului Ziariştilor, Casa şi Observatorul Vasile Urseanu, Casa Toma Stelian, Palatul Cantacuzino de la Floreşti sau Hipodromul de la Băneasa.
Într-o epocă în care în Bucureşti se ridicau clădiri cu arhitecţi şi constructori străini, Nababul i-a cerut lui Berindey să lucreze împreună cu specialişti români.
„Nababul era membru în Liga Culturală pentru Drepturile Românilor şi a fost o formă de afirmare a apartenenţei lui la această ligă dorinţa de a construi palatul numai cu artişti români într-o epocă în care vorbeam de Ateneul Român al francezului Galleron (arhitectul Albert Galleron a proiectat Ateneul Român n.r.) sau de construcţiile lui Gottereau (arhitectul francez Paul Gottereau a proiectat Palatul CEC şi Palatul Cotroceni”, precizează Mariana Petrescu.
Nu era voie să se fumeze în Palatul Cantacuzino
Construcţia Palatului a durat doi ani (1901 – 1903), iar alţi doi ani, până în 1905, au fost necesari pentru amenajarea lui.
„Palatul s-a ridicat pe un teren viran. A fost construit inclusiv trotuarul, bordura, totul, totul de la zero. Palatul are o structură simetrică. Un ax central care se termină cu o sală de bal. În spatele acestei săli de bal se deschideau porţile către curtea interioară. Pe partea dreaptă, cum se intră în palat, erau încăperile doamnelor, sub stăpânirea, să îi spunem, Ecaterinei Băleanu-Cantacuzino, soţia Nababului – o parte mai blândă, mai duioasă, mai frumoasă – care adăposteşte astăzi sediul de la Bucureşti al muzeului, şi partea cealaltă, cu birourile, cu biblioteca, partea domnilor, partea de afaceri”, detaliază consiliera Muzeului Naţional „George Enescu”.
Pictura din interiorul Palatului Cantacuzino a fost realizată de artiştii Nicolae Vermont (a fost primul student al lui Theodor Aman la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti), Costin Petrescu (autorul „Marii Fresce a Neamului” de la Ateneul Român), precum şi George Demetrescu Mirea (directorul Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti) şi Arthur Verona.
Sculpturile şi ornamentaţiile sculptate au fost făcute de Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei Regale a României. Iar decoraţiile interioare, precum tapiserii, candelabre, lămpi sau vitralii au fost realizate la Casa Krieger din Paris.
În micul hol de la intrare a fost inscripţionată sigla Cantacuzinilor şi deviza lor „Que nocent docent” (ceea ce îţi face rău te educă).
Grigore Cantacuzino, care pe vremea aceea era la al doilea mandat de prim-ministru al României, a inaugurat cu mare fast palatul în februarie 1906.
„Inaugurarea s-a făcut, bineînţeles, cu o recepţie la care regulile erau foarte stricte, felul în care trebuiau să se îmbrace doamnele, domnii, şi, interesant, nu era voie să se fumeze în palat”, spune Mariana Petrescu.
Cadrilaterul, obţinut în Palatul Cantacuzino
Pentru că la recepţie au participat prinţul moştenitor Ferdinand, viitorul rege al României, împreună cu soţia sa Maria, toate doamnele prezente s-au conformat regulii de a purta ţinute princiare, iar domnii de a avea în piept toate decoraţiile militare primite.
„Nababul de aia şi-a şi construit palatul în acest capăt al Căii Victoriei, ca să atragă lumea bună încoace, că lumea bună se cam ducea către Palatul Ghika în capătul celălalt şi către Curtea Veche, Palatul Regal şi el a vrut un pandant al vieţii din acea vreme”, precizează aceasta.
Grigore Cantacuzino a murit în martie 1913, iar palatul a rămas moştenire soţiei sale Ecaterina, care nu a mai locuit în el, ci în casa din spate, construită în acelaşi timp şi care fusese destinată iniţial administratorului domeniului.
În anul morţii Nababului, în 10 august, în Palatul Cantacuzino se semnează Tratatul de la Bucureşti, intitulat şi Pacea de la Bucureşti, prin care se punea capăt celui de al doilea Război Balcanic, iar guvernul conservator condus de Titu Maiorescu obţinea pentru România Cadrilaterul.
„După aceea, palatul ajunge în proprietatea lui Mihai Cantacuzino, fiul Nababului, care l-a urmat în cariera politică, a fost ministru de Justiţie. Mihai moare foarte tânăr şi el, într-un accident de maşină, pe Dealu Negru, în 1928, şi palatul îi rămâne soţiei lui Mihai, Maria Rosetti-Tescanu, prinţesă Cantacuzino, care avea să se căsătorească mai târziu cu George Enescu. Maria Cantacuzino era foarte iubită şi plăcută de către socrul ei care o numea „Perla Moldovei”. Era o femeie foarte frumoasă, foarte ambiţioasă, se dorea prinţesă şi se comporta ca o prinţesă”, menţionează Mariana Petrescu.
Maruca Cantacuzino, George Enescu şi Nae Ionescu
Născută în 18 iulie 1879, Maria Rosetti-Tescanu se căsătorise la 18 ani cu Mihail G. Cantacuzino, cu 12 ani mai în vârstă decât ea, devenind astfel cunoscută ca Maruca Cantacuzino. Pe George Enescu, mai tânăr decât ea cu doi ani, l-a cunoscut în 1907, la Ateneu. Compozitorul, în vârstă de 26 de ani, s-a îndrăgostit iremediabil de frumoasa prinţesă pe care soţul o înşela constant. Enescu a devenit astfel o prezenţă la Palatul Cantacuzino, unde a susţinut şi concerte, precum şi în alte locuri unde se afla Maruca.
„Relaţia lor fiind de notorietate, lumea se aştepta ca după moartea lui Mihai Cantacuzino ea să se căsătorească cu George Enescu, dar nu o să se întâmple lucrul ăsta pentru că, iarăşi de notorietate, este relaţia ei cu filosoful Nae Ionescu, care durează vreo zece ani, aproape, perioadă în care Enescu se auto-exilează în cea de-a doua patrie a lui, la Paris. Revine în momentul în care între Nae Ionescu şi Maruca intervine ruptura, îi este alături. Ea suferă de o depresie foarte puternică pe care o îngrijeşte în Elveţia. Se căsătoresc atunci când Enescu avea 56 de ani şi Maruca 58 de ani”, detaliază consilierul Muzeului Naţional „George Enescu”.
În momentul căsătoriei celor doi, în 4 decembrie 1937, Maruca nu mai avea frumuseţea de odinioară. Chipul ei fusese desfigurat după ce, potrivit zvonurilor din epocă, şi-ar fi aruncat vitriol pe faţă în urma despărţirii de Nae Ionescu.
„S-a vorbit de vitriol, s-a vorbit că şi-a dat foc. Eu am citit undeva că ea ar fi folosit o cremă de faţă pentru albire, o cremă care avea bismut şi care i-ar fi făcut foarte mult rău”, spune Mariana Petrescu.
„Important este că, totuşi, Maria l-a iubit pe Enescu atât cât a putut ea de mult. El era copleşitor şi cred că şi ea se simţea copleşită de personalitatea lui. Poate că aceste ieşiri ale ei erau încercări de a arăta că este şi ea o personalitate deosebită”, adaugă ea.
Soţii Enescu nu au locuit niciodată în palat
În ciuda tensiunilor puternice care au existat în timpul căsniciei lor, în volumul „Lumini şi umbre. Memoriile unei prinţese moldave”, Maria Cantacuzino-Enescu vorbeşte despre iubirea ei pentru „minunatul copil al oamenilor”, aşa cum îl numea ea pe marele compozitor şi muzician.
Soţii Enescu nu au locuit niciodată în Palatul Cantacuzino. Somptuoasa clădire a fost închiriată de către Maruca Consiliului de Miniştri, care a avut sediul aici între 1933 – 1947.
Cei doi au locuit într-un apartament din actuala stradă George Enescu, precum şi într-altul din zona Cişmigiu, iar ultimii doi ani, înainte de plecarea din ţară din 1946, au stat în casa din spatele palatului, actuala Casă Memorială „George Enescu”.
„Nu îi plăcea bogăţia, luxul. Spunea în memoriile lui că: „Acolo unde lucrez nu îmi trebuie lux, îmi ajunge o masă de brad şi lumină potrivită”. Nu avea de ce să stea, i se părea copleşitor palatul”, afirmă Mariana Peterscu.
În casa lui de la Sinaia, camera lui Enescu era mult mai mică decât cea pe care o avea Yehudi Menuhin, elevul său pe care l-a iniţiat în tainele viorii şi care mai târziu a devenit un mare violonist şi dirijor american.
De cealaltă parte, inteligentă şi fermecătoare, dar cu o fire expansivă şi capricioasă, Maruca îşi păstra rangul. La seratele organizate de ea participase anterior inclusiv Regina Maria, care îi fusese prietenă.
„O primea pe regină stând jos, pentru că spunea „chez moi ce moi la reine” („la mine acasă eu sunt regina”), şi îi întindea mâna aşa cum o întinzi să îţi fie sărutată atunci când stai pe scaun”, specifică consilierul Muzeului Naţional „George Enescu”.
Comuniştii estompează bogăţia de la Palatul Cantacuzino
După plecarea soţilor Enescu din România, pentru scurt timp în SUA şi apoi în Franţa, unde s-au stabilit, în 3 iunie 1947 în palat se instaurează Institutul de Studii Româno-Sovietice. Conducerea lui decide să estompeze din bogăţia locului, aplicând şapte straturi de vopsea pe frumoasele decoraţii de pe pereţi care reprezentau o continuare a elementele de la intrare, de la marchiza în formă de scoică sau de coadă de păun. De precizat că păunul era unul dintre simbolurile Cantacuzinilor.
„Toate elementele de decor erau aurite, după instalarea aici a Institutului de Studii Româno-Sovietice, totul este acoperit cu var şi apoi cu vopsea albă ca să nu pară prea burgez şi prea bogat totul”, precizează Mariana Petrescu.
În momentul plecării din ţară, soţii Enescu donează statului român două proprietăţi. Una era casa lui de la Sinaia, singura lui proprietate, construită între 1923 – 1926 din banii pe care îi câştigase din concertele susţinute în SUA. Cealaltă proprietate era conacul de la Tescani, la circa 40 de km de Bacău, construit de familia ei Rosetti-Tescanu în 1880 într-un frumos parc dendrologic.
Palatul Cantacuzino a rămas în posesia Marucăi, în ciuda regimului comunist şi a ocupării lui de către Institutul de Studii Româno-Sovietice.
„Vorbim în anii ’50 de o proprietate privată în România. Acest palat îi aparţinea Mariei Cantacuzino-Enescu. La un an după moartea lui Enescu, în 1956, ea înfiinţează în acest palat muzeul a cărei menire este să susţină şi să promoveze memoria marelui compozitor”, mai spune interlocutoarea noastră.
Primul director al muzeului a fost Romeo Drăghici, executorul testamentar al lui Enescu, care a locuit în casa din spate până la moartea sa în 1983 şi care a deţinut această funcţie timp de peste două decenii.
Muzeul Enescu a fost înfiinţat în câteva dintre încăperile din partea dreaptă a palatului. În partea stângă s-a mutat din acelaşi an Societatea Compozitorilor Români (actuala Uniunea a Compozitorilor şi Muzicologilor din România), al cărei preşedinte fusese George Enescu, încă de la înfiinţarea ei în 1920.
Actul de donaţie lăsat de Maruca a protejat Palatul Cantacuzino de intenţiile lui Ceauşescu
În 1967, cu un an înainte de a muri, Maruca, care a cerut să îi fie scris pe mormânt Maria Enescu, donează statului român, respectiv Consiliului pentru Cultură şi Artă (actualul Minister al Culturii) întregul palat şi casa din spate, condiţionat de păstrarea muzeului.
„Nimeni şi nimic să nu împiedice muzeul niciodată în îndeplinirea misiunei sale, spune Maruca în actul de donaţie”, precizează consilierul muzeului.
Acest lucru a protejat muzeul de intenţiile lui Nicolae Ceauşescu care dorea să îl treacă în proprietatea sa după anul 1977. Sub pretextul înfiinţării unui Muzeu Unic al Muzicii, Ceauşescu decide închiderea Muzeului Enescu.
„În realitate, dorea să găsească o modalitate de a deveni stăpân peste acest palat, prin transformarea lui fie într-o casă de oaspeţi pentru partid, fie într-o locuinţă de serviciu pentru unul dintre fiii lui”, afirmă Mariana Petrescu.
Evacuat de către Ceauşescu, Muzeul „George Enescu” a continuat să funcţioneze în nişte încăperi puse la dispoziţie de către Muzeul Literaturii Române, iar o parte din colecţie a ajuns la Muzeul Naţional de Artă.
Din Palatul Cantacuzino a fost evacuată tot atunci şi Societatea Compozitorilor Români, în câteva birouri de la Ateneul Român.
Muzeul „George Enescu” a revenit în Palatul Cantacuzino, în 1990, când a fost amenajată şi casa din spate, Casa Memorială „George Enescu”. În 2007, Palatul Cantacuzino este inclus în lista monumentelor Patrimoniului European. Totodată, muzeul devine Muzeul Naţional „George Enescu”, primind cele două proprietăţi donate în 1946 – casa din Sinaia şi conacul de la Tescani. Cele două proprietăţi au devenit secţii ale muzeului.
Muzeul Naţional „George Enescu” din Bucureşti va intra în curând într-un proces de reabilitare şi restaurare. Casa Memorială din spatele palatului a fost închisă publicului şi va fi deschisă după reconsolidare şi restaurare. Partea muzeului din interiorul Palatului Cantacuzino se poate vizita. Aici se găsesc manuscrise, partituri, fotografii, instrumente muzicale, biroul lui George Enescu, obiecte şi documente care au aparţinut marelui muzician şi care spun povestea lui.
„Sunt obiecte care au aparţinut maestrului. O parte din decoraţiile pe care le-a primit de-a lungul vremii. A fost decorat de toţi regii României. A primit Legiunea de Onoare a Franţei în rang de ofiţer cavaler şi comandor”, afirmă Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”.
Disputa lui George Enescu cu Mihail Sadoveanu
Pe reverul fracului de concert al lui Enescu, din muzeu, se regăsesc şi însemnele Legiunii de Onoare. Lângă fracul de concert se găseşte şi costumul de academician pe model francez.
George Enescu a fost primul muzician român care a devenit membru al Academiei Române. Se întâmpla în 1932. Peste ani, în cadul unei întâlniri avute la Academie, acesta a avut o dispută cu scriitorul Mihail Sadoveanu.
„Enescu a fost un om cu o coloană vertebrală enervant de dreaptă pentru foarte multă lume. Nu înţelegea să facă de niciun fel compromisuri. Era evident că avea să se ciocnească un pic cu Mihail Sadoveanu, despre al cărui viraj către Mitrea Cocor ştim cu toţii. Se pare că Sadoveanu încerca să îl îmbuneze, spunându-i: „Maestre, fiţi mai îngăduitor. Ce nu face omul pentru o bucată de pâine?”. Şi se pare că Enescu i-ar fi răspuns: „Pentru o bucată de pâine sunt în stare să înţeleg întotdeauna, pentru o felie de cozonac niciodată”. Ăsta era Enescu!”, afirmă cu emoţie în glas Mariana Peterscu.
Marele compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor român George Enescu a murit la Paris în 4 mai 1955, în camera unui hotel. Cu un an înainte suferise însă un atac vascular. „Se vede pe mulajul mâinilor care este în expoziţie, că mâna i-a rămas afectată de acel atac vascular”, precizează interlocutoarea noastră.
Vioara creată special pentru mâna lui Enescu
Într-una dintre încăperile muzeului, unde se regăsesc fotografii din copilăria lui Enescu, este şi vioara pe care acesta a primit-o cadou de la tatăl său pe când avea patru ani. În patrimoniul muzeului, în categoria Tezaur, se află şi vioara Guarnieri din 1731, intitulată „Catedrala”, ce i-a aparţinut lui Enescu şi care acum este folosită în concerte naţionale şi internaţionale, în baza unui contract de comodat, de violonistul Gabriel Croitoru.
În depozitele muzeului din Palatul Cantacuzino se regăsesc şi alte viori ce au aparţinut muzicianului, una dintre ele fiind creată în 1935 special pentru mâna lui de către lutierul Paul Kaul. Comanda primită de la Enescu a adus şi faimă lutierului francez. „Enescu avea nişte mâini foarte mari, minunat pentru un pianist, un pic mai dificil pentru un violonist”, afirmă consilierul Mariana Petrescu.
Aceste viori sunt scoase din depozit şi folosite de muzicieni consacraţi sau în devenire în concertele care au loc constant într-una dintre sălile Muzeului Naţional ”George Enescu” în cadrul proiectului demarat în urmă cu trei ani „Viorile lui Enescu”. „O vioară este un instrument care ca să trăiască mult trebuie să fie cântată”, precizează aceasta.
Implicarea lui George Enescu în Primul Război Mondial a fost imortalizată într-o fotografie care se regăseşte în muzeu.
”O zi din viaţa lui în acea perioadă a războiului arăta cam aşa: dimineaţa era în spital cu halat de infirmier, la dispoziţia medicilor şi a celor cu pricepere medicală, făcând tot ceea ce i se spunea să facă. La prânz îşi punea haina şi îşi lua vioara şi mergea prin saloane şi cânta să aline durerile răniţilor, iar seara susţinea concerte de binefacere în favoarea Crucii Roşii”, afirmă reprezentanta muzeului.
O altă fotografie din Palatul Cantacuzino înfăţişează o parte dintre membrii Orchestrei Filarmonice de la Iaşi, înfiinţată de el, şi ai cărei 79 de muzicieni au fost adunaţi de George Enescu din tranşee. Alături de aceştia a susţinut concerte de binefacere.
”Banii îi donează integral Crucii Roşii, de altfel, din concertele pe care el le ţine în România şi în Franţa, nu opreşte nimic pentru el… Este foarte cunoscut compozitorul, toată lumea vorbeşte de compozitor, dar probabil că, nu probabil, ci sigur, în epoca aceasta, misiunea pe care muzeul şi-o asumă, aceea de a-l face pe Enescu pe înţelesul tuturor şi de a promova modelul uman, este foarte importantă, pentru că tinerii din ziua de azi nu mai au prea multe modele”, afirmă în încheiere Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”.
Sursa: descopera.ro
