După terminarea primului război mondial s-au semnat tratatele de pace de la Paris între Antanta și Puterile Centrale. Una dintre cele mai discutate probleme a fost cea a încheierii tratatului cu Ungaria. După instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor(de factură bolșevică), noile autorități, în pofida armistițiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat moblizarea și au atacat în două rânduri România.

Guvernul de la Budapesta nu recunoștea actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele bolșevice au atacat la 16 aprilie 1919 armata română aflată în zona Munților Apuseni. Atacul a fost respins iar la 1 mai armata noastră s-a oprit la granița prevăzută în Convenția cu Antanta din august 1916. La 20 iulie guvernul de la Budapesta a atacat din nou. De această dată riposta a fost și mai energică, încheindu-se cu ocuparea Budapestei pe 4 august, în urma căreia guvernul comunist a fost înlăturat.

Ion I.C. Bratianu

Consiliul Miniștrilor de Externe s-a întrunit la Quai d’Osray pe 11 iunie 1919 pentru a discuta granițele de N-V ale României. Țara noastră a fost tratată dur. Premierul I.I.C. Brătianu a respins acuzațiile aberante ale anglo-saxonilor conform cărora România prin conflictul cu Ungaria ar fi dus ”la instituirea bolșevismului în Ungaria”. Primul-ministru a mai declarat, la insistențele de retragere din Ungaria( de pe Tisa mai exact), că țara noastră nu putea să facă asta ”până nu se cunosc granițele” pentru a evita ”complicații cu maghiarii”.

Când a văzut linia de frontieră imaginată de Aliați, omul politic de la București a constatat că sunt ”diferențe foarte mari, mai ales la extremități”, exprimându-și regretul că „stabilirea frontierei s-a făcut fără participarea noastră”. Poziția și argumentele aduse de Brătianu au schimbat poziția Marilor Puteri. Următoarea zi, Georges Clemenceau, premierul Franței, a recunoscut că ”În loc să tratăm Ungaria mai puțin aspru decât Bucureștii, ar fi prudent de trimis o misiune la Budapesta pentru a hotărî la fața locului dacă argumentele lui Brătianu sunt valabile și a se discuta posibilitatea unui nou armistițiu cu Bela Kun(liderul bolșevic)”.

Președintele american Wilson și premierul britanic David Lloyd George au fost câștigați de partea României. Poziția noastră a fost reiterată de respectatul mareșal francez Ferdinand Foch care considera că ”dacă nu se aprobă cererile juste ale României, siguranța ei e comproimisă”.

Ferdinand Foch

După înfrângerea bolșevicilor, armata română s-a implicat fără rezerve în efortul de redresare a vieții economice din Ungaria. Chiar și autoritățile maghiare au relevat acest lucru. Reprezentanții britanici și americani de la Budapesta, în special generalul american H.H. Bandholtz, au dus o campanie anti-românească bazată pe minciuni de care au profitat cercurile șovine maghiare. Mai mult, Bandholtz îi ridiculiza și insulta deseori în ”jurnalul” său pe reprezentanții francezi și italieni.

Pe baza acestor rapoarte a sosit în septembrie 1919 la București diplomatul englez George Clerk care a prezentat nouă note ultimative ale forumului de pace adresate, în perioada august-septembrie 1919, guvernului de la București. Brătianu, premier demisionar, s-a arătat dezamăgit de acuzațiile aduse. Brătianu a adus aminte că încă din 22 august colonelul Ion Antonescu plecase la Paris pentru a clarifica problema rechizițiilor.

Liberalul a răspuns celor afirmate în notele ultimative că el nu a autorizat nicio rechiziție în afară de materialul de război rulant și pentru aprovizionare, plătite în aur și bunuri de rechiziții. În acest sens era de acord cu formarea unei Comisii, din care să facă parte și România, care să inventarieze rechizițiile. La final, Brătianu și-a exprimat dorința de formare a unui guvern responsabil la Budapesta, chestiune esențială pentru cabinetul de la București.


Citește mai mult: http://www.istorie-pe-scurt.ro/romania-si-tratatul-de-pace-de-la-trianon/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!