Laurențiu Barbu
S-a întâmplat în 19 iunie 1878, 19.VI / 1.VII: România prezintă, prin I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, Congresului de la Berlin (desfăşurat în perioada 1/13.VI-1/13.VII.1878), un Memorandum, sintetizat în următoarele cinci puncte: nicio parte a teritoriului să nu fie dezlipită de la statul român; teritoriul naţional să nu servească ca drum de trecere a trupelor ruseşti din Bulgaria; România, în virtutea drepturilor ei seculare, să ia din nou în stăpânire gurile Dunării, inclusiv Insula Şerpilor; să primească despăgubiri proporţionale forţelor angajate în luptă; independenţa ei să fie solemn recunoscută şi teritoriul ei declarat neutru.
În urma conflictului româno-ruso-otoman din 1877-1878 s-a încheiat Pacea de la San-Stefano, eveniment la care România, stat care a avut pierderi materiale și umane considerabile, nu a primit acceptul de participare. Ni se reunoștea Independența, primeam Dobrogea, dar pierdeam sudul Basarabiei iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria.
Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu. Se declanșează o adevărată furtună, Rusia devenind „inamicul public numărul unu”.
Politicieni, ziare, toți cetățenii erau indignați și revoltați. Domnitorul avea însă o atitudine moderată. Știa că soarta sudului Basarabiei era decisă de Marile Puteri. În fața atitudinii românilor, Rusia a avertizat că „este gata să ocupe România și să dezarmeze armata”. Replica Bucureștiului nu a întârziat: „O armată care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezonorată”. Armata română se retrage pe poziții defensive în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște. Marile Puteri erau însă impasibile la situația creată. Cancelariile europene spuneau că situația României nu poate fi rezolvată până la noul Congres de Pace. Deși nu participaseră, statele occidentale erau nemulțumite de poziția importantă pe care o câștigase Rusia.
Pe 1/13 iunie 1878 (în România era valabil calendarul iulian, deci 1, însă la Berlin era în vigoare cel gregorian și ca urmare actele semnate acolo purtau data calendarului „nou”) s-a deschis Conferința de Pace de la Berlin. Marile Puteri au acționat solidar, pornind de la ideea că România nu era un stat independent și ca atare nu putea participa la negocierile de pace. Carol I a decis ca o delegație să se ducă totuși la Berlin. La Congres, reprezentanții României, Greciei și Serbiei au fost admiși doar la ședințele care îi priveau, având un vot pur consultativ. Eforturile lui Ion C. Brătianu, primul ministru, și Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor stăine, de a participa cu drepturi depline la Conferință, nu au avut succes.
Pe 12/25 iunie au înaintat un memoriu cancelarului Bismarck, președintele Congresului, unde se cerea: nicio parte din teritoriul românesc să nu fie dezlipit de țară, spațiul nostru să nu fie supus niciunui drept de trecere pentru trupele ruse, să intrăm, conform drepturilor seculare, în posesia gurilor Dunării, recunoașterea independenței și neutralitatea teritoriului plus despăgubiri de proporționale cu forțele militare angrenate. La 19 iunie reprezentanții români au fost admiși la ședință însă doar pentru „a fi auziți, dar nu ascultați”.
Tratatul de la Berlin încheiat pe 1/13 iulie 1878 prevedea cedarea sudului Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad, Ismail) și încorporarea Dobrogei la România. Recunoașterea independenței era condiționată de articolul 44: „În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”. Articolul viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.
Hotărârile Congresului de Pace de la Berlin au fost acceptate de români cu amărăciune. Independența era un fapt firesc cucerit prin jertfa de sânge, nu o concesie făcută de Marile Puteri. Încorporarea Dobrogei era unirea cu provincia lui Mircea cel Bătrân. În mesajul rostit cu ocazia deschiderii sesiunii extraordinare a parlamentului (15 septembrie), domnitorul aprecia: „Europa a primit România în familia statelor independente, înapoindu-i gurile Dunării și întinzându-i posesiunile până la Mare. Totodată marele tribunal a obligat România la un dureros sacrificiu, la cedarea județelor noastre de peste Prut. Nu există român, de la domn până la ultimul cetățean, care să nu deplângă dezlipirea unei părți din pământul strămoșesc, decretată de Europa. Însă pe lângă această dureroasă simțire, d-voastă ca mandatari ai națiunii, ca patrioți neclintiți, d-voastră aveți dreptul și datoria de a privi, de cumpăni, cu sânge rece și grelele împrejurări în care ne aflăm, și așa de a lua o hotărâre care să nu ne compromită prezentul și chiar să asigure viitorul țării noastre”.
La 15 septembrie Adunarea Deputaților și Senatul au luat act de cele stabilite la Berlin, declarând că se supuneau hotărârilor Europei. Cedarea efectivă a celor trei județe din sudul Basarabiei s-a făcut la 1 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române, fără semnarea vreunui document, care să fie interpretat ca o recunoaștere oficială a acestei situații.
Sursa: jurnalspiritual.eu
