Laurențiu Barbu
Sânzienele se sărbătoresc, în tradiţia populară, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care se mai numeşte în unele locuri şi „Cap de vară“, pentru că acum soarele ajunge la apogeu şi este începutul verii. Ziua de Sânziene este considerată sfântă, ea trebuie să fie respectată, nimeni nu are voie să lucreze în această zi, când soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. În această zi, sunt întâlnite diverse obiceiuri, dar cele mai importante sunt cele dedicate dragostei. „Du-te, lună, vino, soare/ că tragem la-nsurătoare, Cununile neursite/ zac sub hornuri azvârlite, Hai, frumoaselor, ce staţi,/ zâne să nu rămâneţi! Că venim după peţit,/ până nu v-aţi răzgândit!“, strigă băieţii satului în seara de Sânziene, la porţile fetelor nemăritate.
Sărbătoarea Sânzienelor este, în tradiţia populară, un prilej de a sărbători soarele şi muncile agricole specifice verii, care începe chiar în această zi. În multe zone din ţară, se aprind focuri pe dealuri în noaptea luminată. Flăcăii se strâng seara în jurul rugurilor aprinse, învârtesc făcliile şi strigă: „Du-te soare, vino lună,/ Sânzienele îmbună, Să le crească floarea-floare,/ galbenă, mirositoare, Fetele să o adune, să le aşeze în cunune, Să le prinda-n pălărie,/ struţuri pentru cununie, Boabele să le răstească,/ până-n toamnă să nuntească“!.
Tot flăcăii, spre dimineaţă, umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele unde stau fetele de măritat: „Du-te lună, vino soare,/ Că tragem la-nsurătoare,/ Cununile neursite,/ Zac sub hornuri azvârlite,/ Hai frumoaselor ce staţi,/ Zâne vreţi să rămâneţi,/ Că venim după peţit,/ Până nu v-aţi răzgândit.“ O altă strigare pe care o mai foloseau băieţii, dar prin preajma caselor unde locuiau fetele care nu prea erau pe placul lor era: „Toate slutele-s grăbite,/Toate vor să se mărite,/Cu-alde unii dintre noi,/ Feciori mândri, vai de noi,/ Că la nuntă ştim hori,/La praznice ştim prânzi,/ Şi la dragoşti şi mai şi…“
Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi Amuţitul Cucului. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiu de primăvară, când este sărbătorită Bunei Vestiri, sau Blagoveşteniea, până la solstiţiul de vară sau de sânziene, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie.
Se spune în popor că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.Se spune că în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din ţară se fac pomeni pentru morţi, de moşii de Sânziene. Noaptea de Sânziene este cea în care pot fi descoperite comorile ascunse, acum răsare şi floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege.
În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile.
Tot în ziua de Sânziene au loc bâlciuri şi iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Târgurile de fete erau des întâlnite în această zi, iar printre cele mai renumite târguri care aveau loc la Sânziene se numără cele de la Buzău, Focşani, Buda, din judeţul Vrancea, Ipăteşti, judeţul Olt, Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti, judeţul Olt, Broşteni, judeţul Mehedinţi, Giurgeni, judeţul Ialomiţa) şi, cel mai cunoscut, Târgul de Fete de pe Muntele Găina.
Florile de sânziene, nelipsite în această zi
Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. De altfel, acum, o dată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate având o eficacitate sigură.
Florile de sânziene erau puse sub pernă de tinerele fete, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri de mijloc la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.
În medicina populară, sânziana este folosită pentru foarte multe boli, dar trebuie culeasă în zorii zilei de Sfântul Ioan. Se spune că sânzienele puse în apa de baie întăresc copiii slabi şi sensibili, acest procedeu fiind folosit şi pentru tratarea frigurilor. Roua căzută pe flori în noaptea de sânziene vindecă bolile de ochi şi piele.
Jocul Drăgaicei şi al soarelui la amiază
În mitologia folclorică românească, există sânzienele sau drăgaicele, care sunt personaje mitice nocturne. Faţă de iele şi rusalii, sânzienele sau drăgaicele sunt binevoitoare faţă de om, ajută la rodirea plantelor şi copacilor, a vieţuitoarelor în general. Totuşi, sânzienele se răzbunau amarnic dacă ziua nu le era respectată.
Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante, fetele îşi făceau cununi cu care se împodobesc şi jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era pentru belşug, precum şi pentru protecţia gospodăriilor şi ogoarelor. Uneori, drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poartă o cruce înaltă, ce se mai cheamă şi „Steagul Dragaicei“. El este confecţionat dintr-o prăjină înaltă de doi-trei metri, care are la capăt o cruce împodobită cu flori de sânziene, pelin, spice de grâu.
În tradiţia populară, se credea că o dată cu drăgaicele juca şi soarele la amiază, astfel că el stă mai mult pe cer decât de obicei. Dimitrie Cantemir relata, în „Descrierea Moldovei“, că ţăranii „cred că în ziua în care se prăznuieşte acest sfânt (n.r. Ioan Botezătorul), soarele nu-şi străbate drumul său drept, ci într-o linie tremurată. De aceea, toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul soarelui. Şi cum ochiul nu suferă prea mult această lumină şi, din pricina ei, începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama soarelui tremuratura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, după ce au făcut această încercare“.
▲ Sânzienele: o sărbătoare solară a bucuriei
La fiecare sfârşit de iunie românii aşteaptă cu mare bucurie două sărbători: Sânzienele şi Sânpetru de vară, după cum a precizat etnologul Marcel Lutic (foto) de la Muzeul Etnografic al Moldovei. „Ambele sărbători fac parte dintr-un scurt ciclu de renovare rituală a timpului, nu întâmplător aflându-se în preajma solstiţiului de vară, una din cumpenele prin care trece, personificat desigur, anul născut în noaptea Sfântului Vasile“.
Astfel, după cum a menţionat Marcel Lutic, „sub numele «sânziene» se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de «harnice» în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica“.
Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii, aici, cel mai adesea, jucând. „Ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc“, a menţionat muzeograful Marcel Lutic.
În preajma Sânzienelor abundă practicile premaritale, fetele mari având şi ele obiceiul să arunce o cunună de sânziene pe acoperişul casei. Astfel, „cununa rămasă pe acoperiş era un motiv de mare bucurie pentru fata care o arunca, aceasta aşteptându-se la un măritiş grabnic, poate chiar în acel an. Cununa căzută era aruncată încă de câteva ori, pentru ca fata măcar să ştie câţi ani are de aşteptat! Uneori, cununa era aruncată pe colţul casei, fata venind să o ia a doua zi dis-de-dimineaţă. Emoţionată, ducea cununa în ocolul vitelor, aici, cu ochii închişi, dând-o de mâncare unei vite. Se spune că după cum arăta această vită, aşa urma să arate şi viitorul soţ!“, a spus Marcel Lutic. Altă practică specifică nopţii de Sânziene întâlnită la fetele de măritat era să îşi pună sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, după cum se spunea, visarea ursitului. „Dacă nici aşa nu le apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre a fi măcar privite, fetele îşi prindeau buchete de sânziene în păr sau le puneau în sân!“, a adăugat Marcel Lutic.
În dimineaţa zilei de 24 iunie, a Sânzienelor, multe fete obişnuiau să se scalde în rouă. „Însă, pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat trebuiau respectate anumite condiţii“, atrage atenţia Marcel Lutic, care a adăugat că „în zori, din locuri necălcate, babele strângeau roua sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc şi mai ales nu trebuiau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, despre cine se spăla cu rouă se spunea că va fi sănătos şi drăgăstos peste an“.
De asemenea, alte fete obişnuiau ca în timpul zilei, considerată ca fiind o perioadă extrem de benefică, să se supună descântecului de întors inima unuia către altul, de unde se poate vedea că aproape toată ziua era dedicată în special iubirii.
Şi alte practici erau întâlnite în această zi a Sânzienelor, precum aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită „făclia de Sânziene“, care, alături de alte caracteristici specifice Sânzienelor, „ne îndreptăţesc să considerăm această sărbătoare drept una a Soarelui. Nu întâmplător, se spune că astrul zilei se află acum la «o mare răscruce», în dimineaţa Sânzienelor, soarele spălându-şi faţa, jucându-se pentru câteva clipe şi apoi odihnindu-se“, a spus Marcel Lutic.
Sursa: ziarullumina.ro
