A veșnicie și a uși bătute în cuie. Și a geamuri sparte prin care nici vântul nu mai fluieră, de urât. A porți ruginite care nici să scârțâie nu mai pot. A bețivi care trec noaptea și mai rup câte o ulucă din gard. Nu știi de ce. Nici ei nu știu.

Satul e facut din doua lumi: Pe Vale. Si Pe Deal. Diferenta nu e mare: cativa metri si ceva asfalt. Pe deal merge drumul judetean. Pe vale merg navetistii de la petrol, cu bicicletele, dimineata la 4. Sau mergeau. Intre timp, sondele sunt automate si barbatii someri beau si ei automat. In virtutea inertiei? Nu, nu e nici o virtute aici.

img_0313Cutare vecin nu mai are un lob al ficatului. Un altul nu mai poate munci o zi intreaga, cat e regula aici, cand iei un om “cu ziua”. Nu mai poate, ca oboseste. “De la bautura”, iti va spune cu un aer trist, ca al cainelui ramas fara stapan si fara chef sa mai alerge pisica.

Satul se subtiaza. Vecinul ala pe care il stiai a murit. Si femeia i-a murit, dar nu inainte de toate parastasele randuite. O sticla de vin. Un cozonac. Trei lumanari. Astea sunt actele cu care te duci si nu te mai intorci. Asta e ultima cronica de dinainte de Sfarsitul Istoriei, versiunea de Arges.

Casele se pustiesc. In curte inca mai rasar primavara ghioceii pusi acum 50 de ani de o tanara nevasta cu burta la gura, sa-i tie de urat si sa-i lumineze iarna. Ea nu mai e. Copiii sunt departe. Nepotii nu mai stiu bine romaneste si nu se mai intorc niciodata: ce-ar intelege de aici, din frigul nostru, din troaca porcilor si balegarul de dus pe camp, ei, baieti de Barcelona la prima generatie?

Casele se naruie. Copacii nu mai cresc langa ele. Ci, de multe ori, prin ele. Case de chirpici, usor de cucerit de natura care-si ia revansa. Case descarnate, la care se vad coastele de lemn si pamantul framantat.

Case bantuite? Nici macar. Pentru ca moroii nu mai au pe cine bantui. N-a mai ramas nimeni sa se sperie. In curte nu mai scurma gainile, ci doar noaptea vreun dihor plictisit si infometat.

img_0296Nu e Apocalipsa. E pur si simplu o tara din care ai voie, dupa 50 de ani, sa fugi. Si nu fug doar domnii de la oras. Fug si vecinii mei. Fug si taranii.

Au venit aici acum cateva sute de ani, in Evul Mediu tarziu. Au facut case la vreun kilometru de rau, aproape de deal, pe un pamant bun si negru si plin de râme daca sapi putin. Au facut biserici si-o scoala. Un camin cultural si trei birturi. Si un cimitir si-o sala de parastase.

Și-acum pleacă. Sau mor.

Si eu scriu despre cum e sa te duci duminica la tine acasa la tara, sa te dai jos din masina si sa-ti tiuie brusc urechile de atata liniste.

La mine in sat a venit vesnicia.

Ba chiar a si trecut deja.

img_0316

Lucian Mindruță

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!