Se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu

Nu se poate examina niciuna dintre componentele istoriei româneşti din se­colul al XIX-lea – istoria politică, istoria literară, istoria presei, istoria învăţămân­tului, istoria teatrului şi nici chiar istoria culinară – fără să dăm de numele lui Mihail Kogălniceanu. El este una dintre personalităţile dominante ale societăţii româneşti dintre 1840 şi 1890, implicat în toate evenimentele şi evoluţiile care au condus la modernizarea României până în pragul secolului al XX-lea.

A colaborat, de asemenea, cu toţi cei care au avut un rol pozitiv în acest proces de mo­der­nizare, de la revoluţionarii paşoptişti din Moldova şi Ţara Românească, până la princepele şi apoi regele Carol. Şi drept este să observăm că spiritul său mereu activ şi consecvenţa poziţiilor sale democratice l-au condus şi la conflicte cu prieteni de-ai săi dintre cei mai apro­priaţi, cum ar fi Vasile Alecsandri sau Alexandru Ioan Cuza.

S-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi, într-o familie de boieri moldo­veni, ca fiu al vornicului Ilie Kogălni­ceanu şi al soţiei lui, Catinca, născută în Basarabia. Prin naşa Marghioala Callimachi, căsătorită cu un Sturdza şi devenită mama lui Mihail Sturdza (domnitor al Moldovei între aprilie 1834 şi iunie 1849), Mihail Kogălni­cea­nu era rudă prin alianţă şi cu acesta.

În timpul şcolii primare, la pensio­nul francezului Cuénim din Miroslava, a devenit pasionat de istorie şi i-a cunoscut pe trei dintre viitorii săi prieteni, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri. Din 1834, îşi continuă studiile în Franţa, la Luneville, dar este silit să le întrerupă în 1835 şi să le reia la Berlin, unde studiază până în 1838, când se întoarce în ţară. Începe să desfăşoare o activitate intensă de publicist: scoate o primă ediţie a cronicilor moldovene, edi­tează mai multe ziare şi reviste, printre care Alăuta românească, Dacia literară şi Propăşirea. Ultimele două au fost suspendate, dar programul Daciei literare a rămas cunoscut până în zilele noastre, întrucât în acesta Mihail Kogălniceanu se arăta preocupat de promovarea tinerei literaturi originale româneşti, într-un moment în care maturizarea ei era amenin­ţată de mulţimea copleşitoare a traducerilor. O expresie a naţionalismului lui Kogălniceanu din anii premergători revo­luţiei de la 1848 o găsim în discursul pe care l-a ţinut în 1843, la Academia Mihăileană, cu prilejul deschiderii cursului de istorie naţională: “Ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeşte româneşte şi istoria naţională este istoria întregii Moldove şi a Ţării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal”.

Ideile unioniste şi opţiunile sale politice reformiste au condus la ruperea relaţiilor cu Mihail Sturdza, care până atunci se manifestase faţă de el ca un protector. I se interzice să mai ţină prelegeri de istorie şi, în 1844, i se anulează şi pa­şaportul, într-un moment când, devenit lider al opoziţiei moldo­vene, Kogălni­ceanu intenţiona să ceară, împotriva domnitorului Sturdza, sprijinul cancelarului austriac Metternich. Aşa încât, anul 1848 îl găseşte printre fruntaşii miş­cării revo­luţionare şi totodată printre criticii cei mai virulenţi ai domnitorului. În luna iulie a aceluiaşi an, Sturdza oferă o re­compensă pentru capturarea lui Kogălniceanu, “viu sau mort”. Refugiat în Bucovina, acesta scrie în august manifestul intitulat Dorinţele partidei naţionale din Moldova, care cuprin­de revendicări moldovene, dar cu o certă coloratură europeană: separaţia puterilor în stat, abolirea privilegiilor boiereşti, desfiinţarea clăcii şi unirea celor două principate româneşti.

În 1849 a plecat în Franţa, dar între timp pe tronul Moldovei a revenit prinţul Grigore Alexandru Ghica. Acesta avea o orientare liberală şi unionistă, drept pentru care mai toţi opozanţii lui Mihail Sturdza au revenit în ţară; printre ei şi Mihail Kogălni­ceanu, personalitatea cea mai marcantă a grupării Partida Naţională. În 1855, el este coautor al legii de des­fiin­ţare a robiei ţiganilor şi, după ce Grigore Ghica îşi încheie domnia în 1856 şi este înlocuit de un caimacam numit de otomani (Teodor Balş), Kogălniceanu participă activ, ca membru în Divanul ad-hoc, la promovarea cauzei unioniste. Partida Naţională, al cărei lider este, îl sprijină pe Alexandru Ioan Cuza să fie ales domn în Moldova. După alegerea acestuia ca domn şi în Ţara Românească, Mihail Kogălniceanu devine cel mai apropiat colaborator al său. Susţine oportunitatea fixării capitalei naţionale la Bucureşti şi, ca prim-ministru, are un rol dintre cele mai importante în toate marile iniţiative de modernizare (reforma agra­ră, secularizarea averilor mănăsti­reşti, introdu­-cerea codului napoleonian în jus­tiţie, serviciul militar obligatoriu etc.). În 1866, din pricina derivei tot mai autoritare a regimului Cuza, cei doi vechi prieteni intră în conflict şi Mihail Kogălniceanu este înde­păr­tat din func­ţi­ile politice. Va reveni sub domnia succesorului lui Cuza, principele Carol.

În 1875, liberalii moderaţi conduşi de Kogălniceanu în Partida Naţională şi liberalii radicali ai lui Ion C. Brătianu se unesc şi formează Partidul Naţional Li­beral. În 1877, în calitate de ministru de Externe în Guvernul condus de I. C. Brătianu, Kogălniceanu este unul dintre cei care reuşesc să-l convingă pe domnitorul Carol să intre în război alături de Rusia, împotriva Turciei. Declaraţia de independenţă a Parlamentului din 10 mai 1877 vine după un discurs al lui Kogălniceanu pronunţat în ajun, în care acesta afirma că România nu mai acceptă suzeranitatea turcească. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi, dar nu ascultaţi”. În 1880, Mihail Kogălniceanu a devenit primul ambasador al României la Paris. S-a retras din viaţa politică în 1886, din cauza bolii, dar a continuat să fie activ în plan cultural, ca preşedinte al Academiei Române (1887-1889) şi ca editor de documente istorice inedite despre istoria românilor. A murit în 1891, la Paris, pe masa de operație şi a fost înmormântat la Iaşi.

“După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi oameni noi.O Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea. Constituţia din 7 (19) august ne însemnează o epocă nouă şi Măria ta eşti chemat s-o deschizi!Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria ta!”

Mihail Kogălniceanu, Iași, 5 ianuarie 1859

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/