Laurențiu Barbu
In “Monografia sociologică a satului Smeeni” , (Smeeni este o localitate din Bărăganul buzoian) scrisă de învățătorul Ion. Gh Tigău în anii de după cel de-al doilea Război Mondial, există pagini întregi în care se amintește despre tradițiile, superstițiile și obiceiurile păstrate cu sfințenie in urmă cu un secol de locuitorii de aici.
Despre semnele morții unui om se spune că acestea apăreau odată cu trosnetele grinzilor, meselor, scaunelor sau altor articole de mobilier din locuință, la cântatul cucuvelei sau atunci când găina cânta cocoșește. De asemenea era semn de moarte, dacă cineva visa o casa neterminată sau una părăsită care începea să se dărâme, sau se arătau în vis gropi, ori un șanț lung. Dacă se visa că cineva își scotea sau îi cădea un dinte, după intensitatea durerii și locul dintelui, deceda o rudă apropiată sau mai depărtată, un străin etc. In caz de boală, semnele apropierii morții erau subțierea și înnegrirea în interior a nărilor, subțierea și învinețirea buzelor, înnegrirea unghiilor etc.
Se credea că este bine când cineva deceda în Săptămâna Luminată (săptămâna Paştelui) şi că nu era bine în Săptămâna Patimilor (înainte de Paști). Pentru ușurarea morții se făceau slujbe numite „masluri” şi „iertarea” fața de cei care bolnavul greșise şi invers. Era îmbrăcat cu rufe curate şi se chema preotul pentru spovedanie şi împărtășanie.
Când bolnavul începea să spună, vorbe fără noimă, zicând că vorbește cu morții din familie sau cei pe care-i cunoscuse în viaţă, se aprindea candela, se făcea ordine în casă, iar când semnele de sfârșit se accentuau, se aprindeau 2-3 lumânări, una ținută în mâna muribundului, celelalte în dreptul capului, operație care nu se făcea de rude apropiate, decât in cazuri excepționale.
Dacă cineva se chinuia mult se aducea la căpătâi lui partea de sus a jugului (cerghişa), crezându-se că în timpul vieţii a pus jug pe foc. Dacă murea cineva fără lumânare, trei ani la rând se ducea la biserică, pentru slujba de înviere, câte o lumânare de ceară curată, cu care preotul dă lumină în momentul când se spunea: Veniţi, de luați lumină!
Se credea că sufletul rămânea trei zile la streașina casei, în ziua înmormântării plecând la picioarele tronului lui Dumnezeu, pentru judecată.
„Despre sufletul omului şi cele sfinte„, autorul face o trecere în revistă a credințelor despre duhurile rele – diavoli, iele şi altele. Se fac referiri şi la descântecele pentru diferite boli. Despre săteni se spune că erau credincioși, dovadă că atunci când treceau pe lângă biserică se închinau, la fel când ploua, tuna şi fulgera. Credeau în puterea blestemelor şi „făcăturile vrăjitorești”, mai ales în „datul cu argintul viu”, vrajă care putea provoca boli cu dureri musculare, osoase, congestionarea ganglionilor, cu „chiroteală” sau „găinare” (boală îndelungată), dar şi în legătură cu „punerea cuțitului” (junghiuri).
Erau respectate şi sărbătorile considerate păgânești: Chilichii * ființe imaginare din superstițiile populare, care dau anumite interdicții oamenilor pe o perioadă de timp*(Filipii), în posturile Paştelui şi Crăciunului, când gunoiul sau cenușa nu erau date afară din casă şi nu se lucra ca să nu vină lupul la oi şi a nu le muri animalele; Sân Toader, când se tundeau oile la coamă, pe frunte, copite şi la coadă; Barbura, în postul Crăciunului, când se ungeau pe frunte, obraji, bărbie şi mâini, cu usturoi amestecat cu miere; Foca , în iulie, când nu se lucre pentru „a nu fi rău de foc”; 3 zile de marţi şi 3 de joi, după Paşti; Caloianul, Paparuda, alte 3 zile de marţi şi de joi.
Unii nu-şi încălțau ciorapii stând pe pat, pentru a avea noroc de porci, alții nu dădeau cu mătura pe pat spre a avea noroc de oi, duceau caii la biserică de Bobotează spre a fi botezați de preot, stropeau grajdul şi cotețele cu aghiazmă. Respectau postul de miercuri şi vineri. Nu se cosea vinerea pentru a nu avea dureri de ochi cel care cusea sau cel căruia i se cusea. Nu se torcea vinerea spre a avea noroc de oi. Marţea si sâmbăta nu se croiau lucruri de îmbrăcăminte, crezându-se că, cel care le va purta nu trăia. Nu se pleca la drum marțea, deoarece nu avea succes în călătorie. Credeau că le merge rău dacă li se ieşea în cale cu sec (un vas gol), iepurele sau preotul.
In vreme de secetă se organizau procesiuni, mai spre fântâna de la vechea vatră a satului— Fântâna miraculoasă. Uneori aici se aduceau şi moaștele unui sfânt. Cei suferinzi erau așa de multi că preoții nu pridideau cu slujbele şi rugăciunile, lunea, miercurea şi duminica. Ion Tigău amintește de faptul că, spălându-se cu apa de la Fântâna miraculoasă, aici s-a vindecat o fetiţă bolnavă de epilepsie și un orb.
După o vreme, totul s-a liniștit, doar vara oprind aici trecători care luau apă în sticle şi se spălau pe faţă. Martore ale acelei vremi, erau cele câteva cruci ridicate aici de cei care s-au vindecat.
Despre Ceremoniile de peste vară in lucrarea învățătorului Tigău, scrisă in urma cu mai bine de 8 decenii, se fac referiri la câteva obiceiuri şi credințe legate de perioadele de secetă şi „invocarea „ ploii. Intre acestea, era şi „Caloianul”, ce se practica a treia marți după Paşti.
Se modela de către fete (de la 4-6 ani la 14-16 ani), o păpușă din lut, se punea într-o cutiuța şi era bocită ca un mort. După miezul nopții plecau cu caloianul pe ulițele satului, plângând şi îngropau jumătate într-un lan de grâu şi cealaltă jumătate o aruncau într-o fântână sau în gârlă. Băieții le urmăreau, dezgropau jumătatea păpușii şi luau banii puși de fete în credința că trebuia să plătească vămile văzduhului. La prânz, avea loc masa de pomenire, la casa unde s-a făcut caloianul, cu plăcinte şi gogoși, banii pentru făină, ouă, untură şi brânză fiind adunați de la fete sau din colindele pe la casele celor înstăriți.
După masă urma „paparudirea”, adică stropirea cu apa scoasă din fântânile satului. Ţigăncuşele, dezbrăcate complet şi având crengi de boziu în jurul coapselor, dansau învârtindu-se şi sărind, prin curțile oamenilor, cântând şi bătând din palme o melodie şi un text prin care cereau ploaie. In zilele de caloian şi paparude femeile nu lucrau, iar la câmp se muncea numai până la prânz, fiindu-le teamă de grindină şi trăznet (tunete cu fulgere).
Primăvara şi vara se organizau clăci (munca în comun) la arat pentru semănatul orzului, ovăzului şi porumbului, participanții fiind serviți cu țuica, pâine cu brânză sau peste fript, ouă fierte şi vin. La fel şi la prăsitul porumbului, cositul şi legatul cerealelor păioase, clăcile care se făceau când cineva îşi ridica casă nouă.
Aceste clăci se organizau, de obicei, în Joia Mare, în cele 3 zile de marți şi joi de după Paști şi de Rusalii, la Izvorul Tămăduirii, la Pantelimon şi Pobreajăn (Schimbarea la faţă).
Toamna se organizau clăci pentru cules porumb, curățat știuleții de foi, participanții fiind serviți pe câmp cu o gustare. Cei care curățau seara porumbul de foi, primeau vin şi boabe fierte de porumb. La clăcile de iarnă se torcea lâna sau cânepa, mâncându-se boabe de porumb fierte sau pâine şi vin.
Despre „apa neînceputa, adică scoasă dimineața din fântână se credea că este benefică pentru descântece. Existau credințe şi despre vânturi, ce erau trimise de Dumnezeu: Crivățul, care bătea în cea mai mare parte a anului (2/3), Austrul (pe direcția sud-vest), Băltăreţul (sud-est), Munteanul (nord-vest). Crivățul şi Băltărețul aduceau ploi, iar despre Muntean şi Austru (Sărăcilă), că sunt vânturi care aduceau „sărăcie”.
Sursa: stiinta-mister.ro
