Laurențiu Barbu
Nu există probabil nimic mai reprezentativ pentru un popor decât folclorul, iar la acest capitol România are o poveste fascinantă de spus…
Dansul Căluşarilor sau Căluşul, Purtata fetelor de la Căpâlna şi Ciuleandra.
Care este în folclorul nostru locul a trei dansuri minunate, unul devenit cu timpul blazon al românilor, Dansul Căluşarilor sau Căluşul, Purtata fetelor de la Căpâlna şi Ciuleandra ?
Este atât de evident caracterul lor magic, încât afirmând aceasta nu facem decât să repetăm lucruri comune, chiar dacă originea şi rostul lor sunt tot mai greu de pătruns pentru omul de acum.
Despre Căluş s-a afirmat că ar fi un dans adus de coloniştii romani sau că, poate pentru a-i justifica singularitatea, că ar fi de origine tracică – un dans de iniţiere al tinerilor viitori luptători.
Accesul la o importantă arhivă, cel mai mare depozit de fapte de veritabilă cultură din ultimii cincizeci de ani consolideaza convingerea că misterul trebuie căutat în altă parte: Căluşul ar putea fi dovada stră-străvechimii şi continuităţii noastre în acest areal, venind de dincolo de timp.
Discuţia se face nu pe varianta actuală, alterata prin stilizare din raţiuni ce ţin de spectacol, ci pe varianta care a circulat până în vremea tinereţii bunicilor noştri, anii 1930, cu puţine diferenţieri regionale.
Să ne reamintim:
Dansul era interpretat de un grup de treisprezece flăcăi „juraţi”, adică legaţi între ei printr-un legământ făcut într-un loc tainic, înainte de răsăritul soarelui.
Grupul se compunea dintr-un conducător – vătaful purtător al steagului cetei, unsprezece dansatori de rând şi un personaj cu rol deosebit – mutul sau mascatul.
Membrii Cetei Căluşarilor, cu excepţia mutului, sunt îmbrăcaţi în costume împodobite cu panglici în toate culorile, cu fluturaşi strălucitori şi cu mici clopoţei al căror zornăit însoţeşte orice mişcare a purtătorului.
În timpul dansului, flăcăii se folosesc de câte o bâtă, de fapt un baston drept, nu prea gros, dar rezistent şi frumos lucrat. Mutul se deosebeşte de ceilalţi prin costumaţia sobră, fără podoabe, doar cu o blană pe umeri, prin masca în spatele căreia e de nerecunoscut şi prin faptul că el poartă, cel mai adesea, un paloş de lemn cu care îi „taie” pe dansatorii mai leneşi sau pe nepricepuţi. In varianta actuala, de spectacol, Mutul nu mai apare.
O redare veridică a “Caluşarilor” este accesibila in filmul lui Stere Gulea, “Moromeţii”.
Dansul începe prin aducerea steagului – o prăjină înaltă de două staturi de om, cu vârful împodobit cu ramuri şi panglici lungi, în aceleaşi culori ca cele purtate de dansatori – care este înfipt în centrul cercului de dansatori. Lângă el va evolua tot timpul vătaful cu rol de păzitor al steagului.
După un număr de figuri de dans executate în cerc de toţi într-un ritm foarte viu pe muzică însoţită de strigături şi îndemnuri specifice, fiecare dansator, cu exceptia mutului, vine în mijlocul cercului unde îşi face numărul propriu dimpreună cu vătaful. Două momente sunt de reţinut: evoluţia „fraţilor înlănţuiţi” şi „udatul”.
Primul este execuţia unei figuri de mare virtuozitate, uneori un zbor în cerc cu sprijin pe o singură bâtă executat de vătaf împreună cu unul din cei mai buni dansatori, alteori o legare de salturi rostogolite pe sol, unul pe deasupra celuilalt, cu schimbarea de locuri.
Celălalt moment îl are ca executant pe mut : cu un pilug de forma unui falus, acesta prepară într-un căuş din ouă sparte, din usturoi şi din apă un amestec pe care îl împrăştie apoi asupra asistenţei, mai ales feminine, marcând cu aceasta sfârşitul dansului.
Ceata se sparge după apusul soarelui, în acelaşi loc tainic unde s-a constituit, după jurământul de a păstra taina jocului.
În liniştea arhivei, cu ochii pe filmul dansului, reproiectat iar şi iar, a venit clipa străfulgerării… Emoţia în faţa posibilului sens al mesajului de dincolo de istorie, dar şi implicaţiile acestuia au avut efectului unui berbece asupra mea, raţionalul educat în concepţia că noi, contemporanii suntem tot ce putea fi mai bun până acum, la capătul unei deveniri continuu ascendente.
Ideea siguranţei creşterii noastre, ocrotite mereu de buna mamă Gaia primea o lovitură pe care nici optimismul din finalul dansului – ploaia-samânţă a cerului Uranos fecundând iarasi ţărâna Gaiei – n-a reuşit să o atenueze.
Poate de aceea străvechii autori ai mesajului, cel puţin la fel de buni cunoscători ai naturii umane ca şi noi, cei de acum, i-au dat forma unui dans magic. Avertismentul în cuvinte, transmis din generaţie în generaţie, a eşuat probabil de mult în mit, pe când cel în haina unui dans ritual, făcut să vibreze coarde neştiute ale sufletului, a putut străbate hăurile timpului neschimbat.
Primul pas al revelaţiei l-am făcut când, observând cum fiecare din dansatori coboară pe rînd din cerc în faţa vătafului să-şi execute figurile, gândul a prins glas: “…ca o cometă spre soare …”
Roiul de întrebări şi răspunsuri, născîndu-se unele după altele mi-au atenuat frisonul iniţial. O oarecare rutină din timpul a peste douăzecişicinci de ani de cercetare tehnică mi-a condus următorii paşi – confruntat cu ceva necunoscut, devenit însă palpabil, am început să-l demontez în “bucăţi”, desfăcîndu-i rând pe rând “şuruburile”, pînă la ultimul.
Ceea ce am găsit nu m-a făcut deloc fericit. E doar confirmrea vulnerabilitătii noastre, a oamenilor, specie încă prizonieră pe globul de humă numit Terra, care nici măcar ea nu ne poate oferi deplina securitate pînă la momentul cînd vom putea să ne purtăm singuri de grijă.
Consolarea că avem puterea ierbii de a renaşte după fiecare pîrjol e umbrită nu numai de ecourile dezastrelor prin care am trecut, înregistrate de memoria comună în diferite moduri, dar şi de teama pentru cele posibil să ne mai aştepte în continuare. Dar nu despre vreun pîrjol vorbeste Căluşul, ci despre evenimentul la scară cosmică resimţit pe Pămîntul oamenilor şi rămas în memoria lor ca Marele Potop Biblic.
Urmărind desfăsurarea dansului moment cu moment, reciteşti evenimentele pe care mii de ani mai tîrziu le vor înfăţişa din alt unghi de vedere cărţile sfinte ale Vechiului Testament.
Din bezna începuturilor se întrupează Soarele cu alaiul său de planete – grupul căluşarilor care se adună înainte de ivirea luminii pentru legămînt.
Sistemul solar evoluează într-un adevărat balet cosmic, cu evenimente care se repetă aidoma de milioane de ani – ritmul şi măsura dansului constante pe tot timpul dansului.
Drumul planetelor, al perechii Pământ-Lună, legătura fiecărei planete cu astrul central, chiar şi mersul aştrilor vagabonzi – cometele, sunt înfăţişate surprinzător de clar prin figurile dansului – evoluţia armonioasă a întregului grup, a “fraţilor înlănţuiţi”, a fiecărui dansator din cerc dimpreună cu vătaful, purtătorul steagului care prin forma sa evocă aşa de clar soarele.
Cel care nu-şi respectă rolul sau greşeşte paşii este pedepsit de “mutul mascat” cu lovituri reale ori cu scoaterea din joc – întruparea metaforică a acţiunii echilibrului natural ori mai mult chiar, a principiului care menţine lumea în marele joc – atracţia universală.
Dezlănţuirea frenetică din finalul dansului, cînd mişcările spasmodice transformă sclipirile fluturaşilor lucitori de pe costume în adevărate fulgerări de lumină, asociate cu zornăitului clopoţeilor este o evidentă figurare a reechilibrării întregului sistemului planetar şi a efectelor ei resimţite pe Terra, mişcări seismice cu roiuri de meteoriţi-stele căzătoare şi diluvii prelungite.
În sprijinul ideii de mai sus vine şi numărul dansatorilor care încep dansul, doisprezece, excluzînd mascatul, evident cu alt rol decât al celorlalţi. Asociind fiecăruia câte o planetă a sistemului solar şi vătafului steaua centrală, rămîn liberi doi dansatori de rînd.
Primul se leagă de bănuita planetă a zecea, a cărei prezenţă devine tot mai certă pe filmele observatoarelor astrale.
Ce palmă în orgoliul lui Sapiens, obligat să redescopere ceea ce cunoşteau stră-stră-strămoşii lui şi el a uitat… Al doilea nu poate fi decît corespondentul pierdutei planete a cincea, legendara Phaeton, regăsită în centura de asteroizi dintre orbitele lui Marte şi Jupiter şi totodată argumentul forte pentru vechimea greu de cuprins cu mintea noastră trufaşă de oameni ai secolului XXI a mesajului transmis de Dansul Căluşarilor.
Întâmplător oare în anticul mit al lui Phaeton, nesăbuitul personaj care a dorit să conducă pentru o zi carul Soarelui, totul se termină tragic din cauza neputinţei lui de a mai stăpînii caii cereşti ? Poate că da, poate că nu, grecii sunt recunoscuţi doar ca cei mai mari colportori ai antichităţii…
Despre acestea ne povesteşte Căluşul într-un limbaj de nerecunoscut acum pentru că l-am uitat noi, ori pentru că s-au stins de mult toţi cei care, la anume prilejuri, aveau datoria de a ne reaminti înţelesul său.
Faptul că noi, oarecari trăitori pe meleagurile celor mai bătrîni zei ai Europei, am întrezărit o faţă a acestui mister poate fi o întâmplare, sau poate doar o amăgire. Dar dacă nu e ?!…
Pentru Purtata fetelor de la Căpâlna admiraţia se împleteşte cu evlavia în faţa perfecţiunii simplităţii.
Un şir de femei înveşmântate în alb şi negru păşesc agale, una după alta în cadenţa bătăii de inimă, cu neaşteptate opriri şi retrageri pe pas şi cîntă într-un glas o melopee ale cărei cuvinte, de o candoare infinită, poartă însă în ele căldura care de mii de ani a înmuiat ca ceara sufletul celui mai aprig bărbat.
“Eu’s în deal şi badea-n şesu’
Şi mi-l cunosc di pe mersu’.
Şi-are mersul legănatu’
Cu dragoste amestecatu’.
Când mere gândeşti că scrie
Ca ţăruza pe hârtie.
Badeo, spicule de grîu,
Mult aş da să nu te ştiu…”
Care bărbat ar rămâne de piatră în faţă acestei curate destăinuri de supunere din dragoste?
Împins de curiozitate, am marcat pe ecran urmele paşilor purtătoarelor.
… cercuri, spirale, sinusoide line şi în final acel “opt culcat” prin care matematicienii lumii simbolizează infinitul, acestea sînt semnele scrise “ca ţăruza pe hîrtie” de paşii femeilor care aduc din timpuri fără de vârstă Purtata.
Puţini ştiu că dansul Ciuleandra are o origine străveche şi că era practicat într-un soi de ritual iniţiatic. Ciuleandra sau Suleandra este un stramoş al ritualului practicat de geţi, prin care aceştia îi trimiteau un mesager zeului Zamolxis.
O data la patru ani, preotesele soarelui se prindeau într-un dans ritmat, o ceremonie ce preceda sacrificiul celui Ales pentru jertfă.
Odata cu moartea fizica a Alesului, geţii scoteau un chiot de bucurie, descoperit de catre arheologi pe o piatră meteorică ce stă la originea primelor doua versuri din acest cântec: „Doua fire, doua paie/ Ia Ciuleandra la bataie”.
Tradiţia dansului s-a continuat mai ales in Muntenia, la serbările din preajma solstiţiilor şi este legat de celebrarea nopţilor de Sânziene.
Din punct de vedere etimologic, denumirea Ciuleandra este un cuvânt compus şi în acelaşi timp complex, a cărui rădăcină este cuvântul ciulin.
Mitul Ciuleandra a evoluat odată cu antropogeneza şi devenirea socio-istorică a poporului român; prin fenomenul de aculturaţie succesivă şi a cunoscut transgresări de ordin axiologic, semantic şi denominativ; ca variante denominative, cea mai cunoscută, ajunsă la noi, este Sânziana sau Drăgaica.
În ţara noastră, Ciuleandra este cunoscută îndeosebi ca dans şi melodie cu ritm progresiv accelerat, specifice Munteniei, iar acest lucru nu este întâmplător, întrucât Muntenia este un areal etnico-geografic unde se va fi dezvoltat un puternic cult al soarelui, unde vegetaţia dominată de o vitalitate debordantă se îngemănează fericit cu vitalitatea şi dragostea de viaţă şi de natură a oamenilor.
Sursa: cersipamantromanesc.com
