Țesutul la război – artă destrămată

Lucratul la război a fost întotdeauna înconjurat de datinele, obiceiurile și tehnica pe care numai un timp prea îndelungat le aduce, le cumpănește și le fixează ca un fel de legi. Lucrul la război a fost întotdeauna în seama femeilor, așa au apărut o mulțime de cântece care slăvesc această îndeletnicire sau care ironizează femeile leneșe sau nepricepute într-ale războiului.

Țesutul la război a fost adânc intrat în sufletul românilor, chiar și bărbații sau copiii ajutau la diferitele etape ale execuției, pe care le realizau femeile pricepute.

Pânza, se compune din urzeală și bătătură. Urzeala conține fire lungi, trecute prin spată și ițe, care se tot deapănă mereu de pe un sul, iar bătaia sau bătătura sunt firele bătute în urzeală. Pentru a urzi, firele trebuiesc înfășurate pe mosoare și apoi urzite.

Urzeala poate fi din bumbac, in, cânepă sau de lână. Mosoarele se făceau în același fel, cu singura deosebire că bumbacul, înainte de a fi depănat, adică dat pe mosoare, se scrobește. Scrobeala sau mânjala era cea mai folosită și se făcea din făină de porumb înmuiată în apă în care se înmuia bumbacul.

Mosoarele erau realizate de meșterii locali, fiind confecționate din lemn și aveau o gaură ce le străbătea în lung, iar la capete două ridicături.

Bucățile sau călepele de torsătură sau de bumbac scrobit și uscat se pun în vârtelnițe mari sau mici. Vârtelnița se compune din scaun sau pat, care este realizat din două scânduri cioplite, unite prin patru picioare. Partea de jos este groasă și lată pentru a menține echilibrul vârtelniței. Scândura superioară este găurită iar cea de jos doar jumătate. Fusul este așezat și se sprijină pe scândura de jos, pe care se mișcă. Osiacul sau popul are, jos, o parte cilindrică, iar sus una paralelipipedică, unde sunt făcute două adâncituri în cruce de care sunt fixate cele două răscruci. Acestea se mai numesc și cruci, cumpene, speteze. La capătul răscrucilor sunt cele patru fofeze sau mănușe. O mănușă are două praguri unde este așezat sculul pentru depănat. Capătul firului se fixează și poate fi depănat pe mosor.

Urzeala sau urzala este înșirarea firelor în lung, de mărimea țesăturii, în care se băteau alte fire. Este o operație ușoară, singura grijă este că firele trebuie încrucișate, trecându-se unul prin celălalt. După urzală urmează învălitul pânzei, adică urzeala era strânsă pe sulul din spatele războiului. Acest sul este cilindric, pe două nivele de grosime, în partea mai subțire având două găuri paralele iar în partea mai groasă două găuri perpendiculare. Vergelele sunt două mlădițe de alun subțire.

Războiul și stativele

Din mijlocul cadrului ce uneşte picioarele de pe fiecare parte se ridică doi stâlpi mici verticali care servesc drept suport pentru partea superioară a războiului de ţesut. Cei doi stâlpi au fiecare în partea superioara câte o „şipcuţă găurita” orientată spre ţesătoare , care serveşte drept sprijin pentru „vătale” şi pentru „iţe”.

La războaiele mai vechi aceste şipcuţe erau decât zimţate în partea superioara fără a mai fi perforate. Cei doi stâlpi se numesc în regiunea cercetată şi „mănuşi”, „braţe” sau „mâini”.

„Vătalele” sunt doua blăniţe de lemn dăltuite în care se fixează „spata” şi care se agaţă de partea superioară a „mănuşilor” prin „măunşile vătalelor”. Vătalele ajută la baterea firului trecut printre firele de urzeală, lungimea lor variază în funcţie de dimensiunea ţesăturii , fiind facute din lemn de esenţă tare sau moale, adesea ornamentate cu diferite motive geometrice( x-uri, crestături verticale sau romburi). Cele doua vătale prezintă un cant dăltuit de adâncime şi lăţime variabilă în care se fixează „spata”.

„Spata” este un obiect construit din lamele subţiri strâns legate între ele cu ajutorul unor fire cerate. Lumgimea „spatei” variază în funcţie de lăţimea ţesăturii; pentru chilime şi scoartele dintr-o foaie se întâlnesc spate cu lumgimi de pâna la 1,80 m, pentru preşuri şi macaturi în doua foi se întâlnesc spate de 1m iar pentru panză sau pentru marame spatele au 40-50 cm putând fi chiar mai mici în cazul prosoapelor(30 cm) sau betelor(10 cm).

Nu numai lungimea spatei variază în funcţie de ţesătură, ci şi desimea şi grosimea ei. Astfel pentru marame ţărăncile foloseau spatele cu „dintii”, adică lamelele, foarte subşiri şi dese; pentru panză şi ştergare lamelele erau puţin mai rare dar la fel de subţiri; pentru scoarţe, chilime şi macaturi lamelele spatelor erau croase şi mai rare, iar pentru dimie sau plocade şi cergi erau destul de grosiere şi distanţate.

Desimea şi grosimea acestor „dinţi” era condiţionată de grosimea firului de urzeală: borangicul foarte subţire în cazul maramelor, bumbacul în cazul panzei, ştergarelor sau scoarţelor şi lâna toarsă gros în cazul macatelor, dimiei sau a plocadelor.Lamelele aveau formă uşor concavă, fiind orientate în direcţia firelor de urzeală; prin fiecare spaţiu dintre doua lamele se baga decat un fir de urzeală.Spre deosebire de celelalte componente ale războiului care se faceau în zonă, spata era făcută de către meşterii ardeleni din Făgăraş sau adusă „de prin Moldova” fiind facută din trestie, stuf sau „coceni de porumb strajnici”

Țesăturile

„Prin pânza propriu zisă se înțelege țesetura de bumbac, cânepă sau in, din care gospodina va face pentru ai casei cămeși, adică rufe de primeneală. Se mai fac asemenea ștergare ordinare pentru șters pe ochi, șervete pentru pus mămăliga atunci când o duc la munca câmpului și altele”.

Cea mai subțire era pânza de bumbac, la care și urzeala și bătaia erau tot din bumbac.Din această pânză se realizau numai cămăși sau straie de damă pentru vară. Primăvara, această pânză era albită cu leșie.Prosoapele sau șervetele se țeseau numai din bumbac dar în 5 ițe. Lățimea lor era diferită, având diverse modele, albe sau colorate.

Fețele de pernă erau realizate din pânză fină de bumbac, apoi făceau diverse modele de plante sau figuri geometrice din cusătură. Erau viu colorate și considerate „podoaba zestrei” pentru tinerele fete.Fețele de masă erau țesute din bumbac, cu diverse modele și aveau ciucuri de diverse forme și culori.

Borangicul se lucra ca bumbacul, urzeala fiind din borangic sau bumbac galben. Lucratul era foarte migălos și greu. Adevărata podoabă a pânei de borangic sunt cusăturile care se fac după realizarea pânzei.Plapuma era realizată din pânză de lână țesută în trei ițe și umplută cu lână.

Covoarele sunt cele mai mari țesături care sunt țesute la război, dar și cele mai frumoase. Acestea nu se realizează cu suveica ci cu păpuși de diferite culori, după un alt covor care stă înainte ca model.

”Se așază pe scaunul războiului două alesătoare meștere și bagă firele din păpușă după un atâta număr de fire din urzeală, câte sunt și la izvoade. Când toate firele s-au isprăvit, se schimbă rostul și se țese, adecă se izbește de două sau trei ori cu spata, urmând apoi din nou alegerea. Când s-a sfârșit de lucru, capetele de urzeală s-au înnodat la marginea țeseturii, ca să nu se destrame”.

Erau realizate din lână, cu desene de figuri geometrice care umpleau toată suprafața covorului, îmbinate cu figuri de animale sau flori, fiind viu colorate. Marginile erau innodate.