Laurențiu Barbu
Astăzi, 14 iulie, se împlinesc 53 de ani de la trecerea în eternitate a lui Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar, cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice, a cărui biografie a rămas până astăzi nedesluşită pe deplin şi, pe alocuri, controversată. Arghezi a rămas în memorie ca singurul poet fascinat de universul mărunt, la care lumea viețuitoarelor fără grai a căpătat un contur extrem de unitar și complex, în dependența lor afectivă față de om. Viaţa lui Arghezi, înainte de a se aşeza la casa sa, la Mărţişor, împreună cu soţia Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, a fost una demnă de roman, Arghezi fiind, pe rând, un tânăr fără studii liceale încheiate, călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon, muncitor în străinătate ca bijutier şi ceasornicar, deţinut în două rânduri din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist şi deţinător al unui copil ilegitim, pe nume Eliazar Lotar Teodorescu.
Ion N. Theodorescu, pe numele său real, s-a născut la 23 mai 1880, la Bucureşti, într-o familie originară din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj.
Anii copilăriei au fost trişti, Arghezi mărturisind ulterior: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”. Totuşi perioada Şcolii primare „Petrache Poenaru” i-a adus o oarecare alinare, câteva personaje fiind aproape de sufletul său, printre aceştia aflându-se învăţătorul Abramescu şi profesorul de Limba română Gîrbea.
Începând cu anul 1891, de la vârsta de 11 ani, este obligat să se întreţină singur, din cauza situaţiei financiare precare a familiei.
A urmat apoi gimnaziul „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Despre aceştia, Arghezi afirma, peste ani: “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. Ca elev, şi-a câştigat banii de întreţinere dând meditaţii, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.
În anul 1896 are loc debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”, unde poetul semnează cu numele său (aproape) real, Ion Theo, apoi creaţiile sale literare din perioada 1897-1899 sunt semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi.
Abandonează apoi cursurile liceale pentru a lucra, în poziţia de laborant la o fabrică de zahăr din Chitila.
La vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu.
Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor. Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, el are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina.
Autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele, iar alţii au spus despre poet că a ales calea bisericească din comoditate şi că a fost avansat diacon graţie intervenţiilor unei rude, înaltă faţă bisericească.
În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează situaţia micuţului şi îl recunoaşte cu acte în regulă. Alături de cei doi, Arghezi merge apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde primeşte oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză. Pleacă apoi pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg – unde nu putea să acceadă, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa.
În anul 1910 revine în ţară după cinci ani de pribegie – perioadă despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor – , alături de Constanţa şi Eliazar, de a cărui educaţie se ocupă îndeaproape. Cel mic a urmat cursurile unei şcoli din Bucureşti şi a avut parte de o educaţie aleasă, însă, în 1924, la doar 19 ani, decide să-şi ia soarta în mâini şi pleacă pe cont propriu la Paris, unde doi ani mai târziu obţine cetăţenia acestui stat şi devine, în timp, unul dintre cei mai importanţi fotografi ai suprarealismului.
Începând cu anul 1912, poetul publică, sub pseudonimul Tudor Arghezi, versuri, pamflete şi articole polemice în publicaţiile “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru” sau “Rampa”. El şi-a luat pseudonimul de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeş în îmbinare cu numele de familie al tatăului – Theodorescu-Tudor.
La 5 noiembrie 1915, el se căsătoreşte cu Paraschiva Burda.
În anul 1916, România intră în primul război mondial, iar Arghezi împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori – între care cei mai cunoscuţi fiind Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu – se pronunţă în favoarea neutralităţii României. Pentru aceste opinii, toţi aceştia, inclusiv Arghezi, sunt reţinuţi, în anul 1919, şi duşi la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de trădare şi colaboraţionism. După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, alături de ceilalţi ziarişti, colegi de detenţie.
În anul 1926, Arghezi cumpără terenul de 17.250 mp pe care şi-a construit celebra locuinţă ”Mărţişor”, pe dealul Mărţişorului, chiar în vecinătatea închisorii Văcăreşti. Aici Arghezi începe să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie, iar construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile, urmau să se întindă pe următorii 15 ani.
În anul 1927, abia când Arghezi împlinea 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, “Cuvinte potrivite”, iar anul următor îl găseşte în poziţia de director al nou înfiinţatului ziar “Bilete de papagal”.
În anul 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul “Icoane de lemn”, iar doi ani mai târziu îi este publicat volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat, ca dealtfel şi “Poarta neagră”, de anii de detenţie.
După decizia Consiliului de Administraţie al Radioului public din 26 februarie 1930, la 1 martie 1930, într-o perioadă în care învăţământul superior din ţara noastră era într-o decădere simţitoare, era inaugurată emisiunea Universitatea Radio, care a reprezentat o mare provocare atât pentru ascultători, care aveau posibilitatea de a lua contact cu elita intelectualităţii, dar şi pentru respectivii moderatori care s-au văzut nevoiţi să-şi adapteze stilul şi tematica conferinţelor astfel încât ele să fie pe înţelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale şi care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeţi până la intelectuali.
Printre personalităţile care au avut o contribuţie esenţială la dezvolotarea patrimoniului cultural românesc şi care s-au aflat în faţa microfonului Universităţii Radio, într-o colaborare permanentă, s-a aflat şi Tudor Arghezi.
Tot în 1931, publică volumul pentru copii, în proză, “Cartea cu jucării”, o direcţie particulară a creaţiei sale, completată ulterior cu volumele “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.
Puţină lume ştie că, în toamna anului 1931, la mai bine de un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situaţie materială catastrofală, şi a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Atunci, Carol al II-lea a dat dovadă de o impresionantă generozitate şi a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor.
În anul 1934 vede lumina tiparului romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial, în 1935 publică volumul “Versuri de seară”, iar un an mai târziu apare romanul “Cimitirul Buna-Vestire”.
În anul 1939, Arghezi se îmbolnăveşte subit şi intră într-o perioadă de suferinţă ce părea să-i aducă sfârşitul, însă este vindecat miraculos datorită unui medic excentric pe nume Grigoriu-Argeş. Pe tema bolii lui Arghezi s-a speculat foarte mult, unii afirmând că ar fost vorba despre cancer şi că graţie unui tratament miraculos excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare, iar alţii au susţinut că era vorba doar de o sciatică, pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament, ci doar unul cu efect placebo.
În anul 1939 publică volumul de versuri “Hore”, iar în 1942, romanul “Lina”.
În anul 1943 apar, sub genericul “Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de acide, care îi aduc o anchetă a poliţiei, însă Arghezi perseverează spre finalul anului, când la 30 septembrie, publică un extrem de virulent pamflet intitulat “Baroane”, care conţine atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la Bucureşti, Manfred von Killinger.
Iată un fragment din acest pamflet: „Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit? Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule. Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?”.
Arghezi este din nou reţinut şi aruncat în închisoare, mai întâi la Bucureşti, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, unde s-a aflat mai bine de un an, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităţilor.
Este eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăieşte la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor.
Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Naţional pentru Poezie în 1946, însă poetul nu a răspuns acestei atenţii. Ba mai mult, într-una din tabletele sale, Arghezi deplânge starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact. Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii.”
Viziunea lui Arghezi despre viaţă şi scris venea în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici şi, începând cu 1947, i se interzice orice apariţie în presă, în 1948 este dsfiinţat, în ”Scânteia”, într-un celebru articol ”Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului este terfelită, iar viaţa sa urma să se desfăşoară în exil, la Mărţişor, alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi. Cărţile poetului sunt retrase din librării, tipografia de la Mărţişor este devastată, iar comuniştii au fost aproape să-i ia şi casa.
Însă chiar şi în acest context, Arghezi a continuat să scrie, chiar şi pe hârtie igienică, iar de teama Securităţii, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, însă altele au fost aduse la lumină, ulterior, de familia sa.
În anii ce au urmat, începând cu 1952, Arghezi este reabilitat, la iniţiativa lui Gheorghiu – Dej, apoi este distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române.
În volumul „Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forțat (1979-1995)”, apărut la Humanitas, în anul 1995, Marin Nițescu scria despre acest moment al carierei lui Arghezi: „Din clipa în care a făcut actul de supunere şi s-a hotărât să răspundă cu toată largheţea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție”. Era momentul în care practic Arghezi ceda în faţa istoriei, însă la o vârstă care, totuşi, nu-i mai permitea aspiraţii înalte…
Mai mult, autorităţile de la acea vreme îl srbătoresc amplu, din postura de poet naţional, când a împlinit vârsta de 80 de ani, şi, mai apoi, la 85 de ani. Însă toate acestea s-au întâmplat cu un preţ: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej şi de a manifesta înclinaţii socialiste.
În anul 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură şi tot în acelaşi an publică volumele “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi” şi “Cu bastonul prin Bucureşti”.
La 14 iulie 1967, Arghezi trece la cele veşnice, fiind înmormântat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, care începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia şi a „Mărţişorului”.
Sursa: radioromaniacultural.ro
