Regina Maria înainte de a muri a scris o ultimă scrisoare pentru poporul român. După moartea reginei, această scrisoare a apărut în ziarul Frontul Mărășești, în ediția august-septembrie 1938. Cu ajutorul acestei scrisori, Regina Maria şi-a mai mărturisit încă o dată dragostea faţă de poporul român.

În ultimii ani din viață Regina Maria s-a retras din viaţa publică, la malul mării, la castelul Balcic, dar şi la poalele munţilor, la castelul Bran. În anul 1938, Regina Maria află că are cancer la ficat în fază terminală, fără şanse de vindecare.

Inima celei mai iubite regine a românilor a încetat să mai bată în data de 18 iulie 1938, la vârsta de 62 de ani, după o viaţă pusă în slujba patriei, în care și-a iubit țara și poporul mai mult ca orice.

Regina a cerut să fie înmormântată la Curtea de Argeş, lângă Ferdinand, iar inima să îi fie scoasă din piept și să fie dusă la Balcic.

Vestea morţii reginei a îndurerat tot poporul. A fost o regină iubită, lumea toată era în lacrimi. Mulţi au admirat-o pentru curajul ei din Primul Război Mondial când străbătea spitalele şi îngrijea răniţii.

De numele Reginei Maria se lega cauza României Mari şi ataşamentul ţării pentru Aliaţi. Deşi trecuseră de atunci 20 de ani, poporul nu a uitat ce a făcut Regina Maria pentru ei și România.

După moarte, trupul Reginei Maria a fost expus la Peleş. Aşa cum a cerut, a fost îmbrăcată în rochie albă. Pe 21 iulie, sicriul a fost dus la gara Sinaia de unde a plecat către Bucureşti. În capitală, sicriul a fost dus în sala mare a tronului de la Cotroceni.

La Bucureşti a avut loc slujba religioasă. Mii de oameni au ieşit pe străzi să o plângă pe cea mai iubită dintre regine. Sicriul a fost transportat apoi la Curtea de Argeş. În data de 24 iulie 1938, regina Maria a fost înmormânată, aşa cum i-a fost dorinţa, în cripta în care se odihnea şi soţul ei, regele Ferdinand.

Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic Reginei Maria, nerepetat vreodată în fața unui alt om: a fost salutată cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus.

Regina Maria îşi scrisese scrisoarea din urmă şi testamentul încă din 1933, ultimele gânduri a „mamei răniților” au fost publicate în ziarul „Frontul Mărășești”, în ediția august-septemvrie 1938, iar această scrisoare o puteți citi mai jos:

„Când veti citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină… Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine. Eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină și sunt și astăzi mândră de a fi fost născută Engleză; dar când am îmbrățișat o nouă naționalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost ușor. Eram singură, într-o țară străină, singură între străini. Dar prea puțini sunt acei care se reculeg să cugete cât de grea este calea pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua țară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie și prin durere. Privind înapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? Cred că bucuria a fost cea mai mare, dar mai lungă a fost durerea…

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește. Abia după moarte este pomenit sau dat uitării… Poate de mine vă veți aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimii mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt; mai tarziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de mare restriște și vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ți fiu calăuză, să-ți fiu inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flacăra vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ți-o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în viață. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag: m-ai numit „Mama tuturor” și așa vreau să rămân în amintirea ta, aceea care putea totdeauna să fie găsită, în clipele de durere sau de pericol…

A venit mai târziu o vreme când m-ați negat, dar aceasta este soarta mamelor; am primit aceasta și v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta așa de mult ca în zilele când credeați în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău încât mi se pare abia cu putință că trebuie să te părăsesc; totuși, orice om ajunge la capătul drumului. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic pentru ultima dată mâinile pentru o binecuvântare… Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate… Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă am împărtașit-o atația ani, al cărei vis strămoșesc l-am visat și eu și mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre alte națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută…

Am credința că v-am priceput; n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele și formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul și am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăiește cum poate, nu cum ar dori… Dar când îți vei aminti de mine, Poporul meu, gândeste-te ca la una care a îndrăgit viața și frumusețea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuție să vă las; ceea ce cu atâta mărinimie mi-ați dăruit am cheltuit între voi; am înfrumusețat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase îți vor aminti de mine, atunci voi fi deplin răsplătită de dragostea ce ți-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeșteptat la o viață nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juvah de la Balcic a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis un adevăr și fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aș putea tălmăci vreodată am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă și asezată în Stella Maris, biserica pe care am clădit-o la marginea mării… Cu trupul voi odihni la Curtea de Arges lângă iubitul meu soț, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii pe care a clădit-o. În decursul unei lungi vieți, atația au venit la inima mea încât moarta chiar aș dori să mai poată veni la ea de-alungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria…

Vreau să odihnesc acolo, în mijlocul frumuseților făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Și cum acolo se găsește inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă, de pace și de farmec, cum a fost când eram în viață. Încredințez copiii mei inimii Poporului meu; fiind muritori, pot greși, dar inimile lor sunt calde, așa cum a fost a mea. Iubiți-i și fiți folositori unul altuia, căci așa trebuie să fie. Și acum, vă zic rămas bun pe veci. De-acum înainte nu vă voi putea trimite niciun semn. Dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și te binecuvantez cu ultima mea suflare.

Maria”

Scrisoarea Reginei Maria din ziarul „Frontul Mărășești”, ediția august-septemvrie 1938

Pentru a înțelege mai bine ce a însemnat Regina Maria pentru România, ce a făcut aceasta pentru țara și poporul său, Constantin Argetoianu (n. 15 martie 1871, Craiova, România – d. 6 februarie 1955, Sighetu Marmației, România) fostul om politic român, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939 spunea despre Regina Maria:

„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. […]

Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.” (fragment din cartea „Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri”, de Constantin Argetoianu, Vol. 3, partea V, Editura Humanitas, București, 1992, p. 109)

Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic Reginei Maria, nerepetat vreodată în fața unui alt om: a fost salutată cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus

Sursa: ganduriledintrepagini.com

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!