Ce este și unde este patria?

Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate…

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal. Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate. Un dicționărel de buzunar editat în 1886 la Bucuresci definește: „Patriă, (-tria), țarr’a nascerii.”[1] Cel mai actual este Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX). DEX-Online selectează din diferite dicționare 22 de definiții pentru patrie, dintre care citez doar una: „Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.” Știm cu toții prea bine definița pe care o dă Tudor Vladimirescu patriei: ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”

DEX-Online dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez una: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție. Conform dicționarelor, există o sinonimie între patrie, națiune și limbă.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare. Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români dincolo de granița nordică și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică, uneori numiți vlahi. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia. Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești, mai apropiate de vechile fotografii sau desene etnografice de la noi. La Praga, dacă le cereți cehilor brânză, vă vor da brânză. Cehii scriu brinze. Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok. Numai ei știu cum au ajuns acolo.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară.” Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins, „prin unitatea națională, de limbă și de cultură.” Desigur că dumneavoastră vă gândiți ca și mine la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”. Așadar aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune, întrucât se încadrează în definiția din DEX a națiunii. Românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări? Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872), materialist și ateist. Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează. Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate. Feuerbach consideră că „religia este cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.”[2] Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni este arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii.”[3] El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, este religia.”[4]

Feuerbach, deși ateist, pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. El zice că religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.[5] El afirmă că temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”[6]

El spune de asemenea că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”[7]

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi românii știm un lucru, pe care îl știe orice om, numai că Feuerbach nu l-a spus: Cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia. Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred nici una nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach. A trecut pe planul doi. Sunt români născuți din români pe alte meleaguri, dar care vorbesc românește și se simt români. Sau care le reproșează părinților că nu au vorbit cu ei românește, iar ei simt că nu au nicio identitate, nu sunt nici români cum ar fi fost normal să fie și nici nu sunt acceptați ca autohtoni în țara adoptivă. Sunt și alți români ai căror strămoși n-au fost niciodată români, dar acum ei sunt români din tot sufletul și cunosc numai limba română. Suntem cu toții frați de trai și frați de grai. Acum, forța care ne unește este limba română. Uneori suntem nevoiți să vorbim cu rudele noastre apropiate, pe vreo limbă străină, singura pe care ei o cunosc. Noi nu pierdem nimic. Ei au pierdut.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de trai și de grai, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră, literatura noastră orală populară și chiar literatura cultă. Ei atacă și vor să distrugă limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă. Sau imită ca proștii, ceea ce li se pare la modă, ba chiar le face plăcere să stâlcească limba. Alții disprețuiesc limba română într-atâta, încât scriu cu fraze încâlcite, înțesate cu zeci de predicate verbale și zeci de verbe nepredicative, cu propoziții întretăiate de alte propoziții. Parcurgi rândurile și nu mai știi cum să faci schema subordonărilor din frază, care e propoziția principală și ce propoziție se leagă de care altă propoziție. Fraze interminabile, presărate cu cuvinte străine, încât nu se mai înțelege ce vor să spună, ca să ascundă că nu au nimic de spus.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița, cu toate variantele ei. Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Sau ca acum, ne întâlnim în acest articol. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii. Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor: „E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi. Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi.”

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

Cugetări despre patrie ale unor celebri cugetători:

• Cu cât trăiesc mai mult printre străini, cu atât mai mult îmi iubesc patria. (Plus je vis d’étrangers, plus j’aimai ma patrie.) Pierre Laurent Buirette (1727-1775) autor dramatic, membru al Academiei Fraceze.

• Vreți să vă cunoașteți patria și să o iubiți? Călătoriți în țări străine. (Wollt ihr unser Vaterland kennen und lieben lernen, so reist in fremde Länder!) Ludwig Börne (1786-1837) scriitor german.

• Limba este tot ce îi mai rămâne celui ce trebuie să se despartă de patria sa. Dar asta conține totul. (Die Sprache ist alles, was einem bleibt, der seine Heimat entbehren muß. Aber sie enthält auch alles.) Hugo von Hofmannsthal (1874-1929)scriitor austriac.

• Noi n-avem patrie decât în sufletele noastre. (Nous n’avons de patrie que dans nos âmes.) Paul Raynal (1885-1971) autor dramatic francez.

• Iubirea patriei, virtutea dominantă a marilor suflete. (L’amour de la patrie, vertu dominante des grandes âmes.) Charles de Brosses (1709-1777)președintele parlamentului din Dijon, lingvist, etnolog, a creat cuvântul fetișism. Scrierile lui l-au influențat pe Stendhal.

• Dragostea de patrie e prima virtute a omului civilizat. (L’amour de la patrie est la première vertu de l’homme civilisé.) Napoléon Bonaparte (1769-1821).

• Respectă patria fiecărui om. Dar pe a ta iubește-o! (Achte jedes Mannes Vaterland, aber das deinige liebe!) Gottfried Keller (1819-1890) poet și politician elvețian.

• Patriotismul înseamnă să-ți iubești țara. Naționalismul înseamnă să urăști țara altora. (Le patriotisme, c’est aimer son pays. Le nationalisme, c’est détester celui des autres.)Charles de Gaulle (1890-1970).

• Da, am o patrie: limba franceză. (Oui, j’ai une patrie : la langue française.) Albert Camus (1913-1960) scriitor francez născut în Algeria.

• Pentru rege, adesea. Pentru patrie, întotdeauna. (Pour le roi, souvent ; pour la patrie, toujours. Pro rege saepe, pro patria semper.) Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) al doilea principal politician după Ludovic XIV, a repus regatul în ordine.

• Patria e în locurile unde sufletul e înlănțuit. (La patrie est aux lieux où l’âme est enchaînée.) Voltaire (1694-1778).

• S-a zis și s-a repetat: Unde îmi este bine, acolo e patria mea. Totuși, acest proverb consolator se poate formula mai bine: Acolo unde eu sunt de folos, acolo e patria mea! (Man hat gesagt und wiederholt: Wo mir’s wohlgeht, ist mein Vaterland! Doch wäre dieser tröstliche Spruch noch besser ausgedrückt, wenn es hieße: Wo ich nütze, ist mein Vaterland!) Goethe (1749-1832).

• Patriile sunt întotdeauna apărate de cei săraci și vândute de cei bogați. (Les patries sont toujours défendues par les gueux, livrées par les riches.) Charles Péguy (1873-1914), scriitor francez.

• Se crede că se moare pentru patrie. Se moare pentru industriași. (On croit mourir pour la patrie ; on meurt pour des industriels.) Anatole France (1844-1924).

• Nimeni nu poate fi patriot cu stomacul gol. (No man can be a patriot on an empty stomach.) William Cowper (1731-1800) poet și scriitor britanic.

• Guvernul unei țări nu este națiunea. Cu atât mai puțin nu este patria. (Le gouvernement d’un pays n’est pas la nation, encore moins la patrie.) Henri Lacordaire (1802-1861) călugăr dominican și preot, membru al Academiei Franceze.

• Nu mai există patrie. De la un pol la altul, văd numai tirani și sclavi. (Il n’y a plus de patrie; je ne vois d’un pôle à l’autre que des tyrans et des esclaves.) Denis Diderot (1713-1784) enciclopedist, filozof etc.

• E dulce și frumos, să mori pentru patrie. (Dulce et decorum est pro patria mori.) Horațiu, (65-8 î.Hr.) poet latin, Ode, III, II, 13.

• Cenușa morților este cea care a creat patria. (C’est la cendre des morts qui créa la patrie.) Lamartine (1790-1869)poet și om politic francez.

• Cei care au murit smeriți pentru patrie, au dreptul să vină lumea la sicriul lor și să se roage. (Ceux qui pieusement sont morts pour la patrie, ont droit qu’à leur cercueil la foule vienne et prie.) Victor Hugo (1802-1885).

• O patrie se compune din morții care au întemeiat-o, cât și din cei vii care o continuă. (Une patrie se compose des morts qui l’ont fondée aussi bien que des vivants qui la continuent.) Ernest Renan (1823-1892) istoric și filozof francez.


[1] G. M. Antonescu, Dictionar rumăn. Mic repertoar de cunnoscinţe generali, coprindênd vorbe streine cu etymologi’a, termini technici, numini proprie, notiţiuni historice, ş.c.l., Bucuresci, 1886.

[2] Die Religion ist … der festeste Zusammenhang, das unverletzlichste Band des Volkes. (…) Die Religion ist die innigste Vereinigung, ja Einheit des Volkes, sie ist die Zusammenschmelzung, Zusammendrängung, Sammlung, Auflösung und Vereinigung aller Wesen und Individuen in Ein Wesen. (…) Die Kraft eines Volkes ist allein darum seine Religion, die Kraft ist ein Ideelles, sie besteht nicht in der Anzahl der Heere und in der Festligkeit der Wälle und Mauern, und diese Kraft hat ein Volk nur in dem Bewußtsein seiner eignen Unendlichkeit, das ist seiner Religion. (Feuerbach, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, pp. 24-25, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975)

[3] Die höchste Form der Kunst ist aber dem Begriff nach die Tragödie. (…) Die Tragödie ist … die erhabenste Form der Poesie. (idem p. 22)

[4] Die zweite vornehmste Gestalt des Volksgeistes, in der er seine Wirklichkeit hat, ist die Religion. (idem p. 24)

[5] Bei der Religion ist es noch auffallender und sichtbarerer, daß sie aufs innigste mit dem Volksgeiste zusammenhängt, als bei der Poesie, wiewohl auch kein Volk ohne Poesie ist (…) Die eigentliche Geist und die Vernunft eines Volkes ist seine Religion. (idem p. 24)

[6] Die Religion ist also die Anschauung des besondern Wesens im Unendlichen oder des Allgemeinen im besondern Wesen; in der Religion erhebt sich daher das Volk in das ­Bewußtsein des Wesens überhaupt … (idem p. 27)

[7] … in der Religion sucht der Mensch zugleich die Mittel gegen Das, wovon er sich abhängig fühlt. So ist das Mittel gegen den Tod der Unsterblichkeitsglaube. (…) es ist jetzt allgemein anerkannt, dass die älteste oder erste Religion des Menschen die Naturreligion, dass selbst die späteren geistigen und politischen Götter der Völker, wie der Griechen und Germanen, zuerst, ursprünglich nur Naturwesen waren. (…) Die Natur war daher und ist noch heute bei den Naturvölkern nicht etwa als Symbol oder Werkzeug eines hinter der Natur versteckten Wesens oder Gottes, sondern als solche, als Natur, Gegenstand religiöser Verehrung. (Feuerbach, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, pp. 42-43, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960)

Report

Articol publicat de Ravini Victor

Ce părere ai despre această postare?

24 Points
Upvote Downvote

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Loading…

0