Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa, comuna Peştişani, din judeţul Gorj, într-o casă construită în întregime din lemn.

Mama şi-a dorit foarte mult ca fiul ei să devină preot în satul natal, însă n-a apucat să-şi vadă feciorul propovăduind Cuvântul Evangheliei şi gospodar de frunte, la casa lui, înconjurat de copii, aşa cum era obiceiul în viaţa ţăranului român. La 27 de ani i se încredinţează cea dintâi comandă pentru un monument public: bustul generalului Carol Davila. „Poet al formelor cioplite“, Brâncuşi construieşte o vastă operă de o remarcabilă complexitate tematică. După trecerea în eternitate, faima sa şi a operelor sale nu a încetat să sporească. Chiar şi după zeci de ani, lucrările sale ocupă un loc de cinste printre marile creaţii artistice ale lumii.

În limba egipteană, cuvântul sculptor înseamnă „creator“. Pentru marele maestru Constantin Brâncuşi, acest epitet se potriveşte cel mai bine, el fiind considerat demiurg al unui univers artistic unitar, articulat şi armonios în toate etajele sale: „Artistul trebuie să ştie să scoată la lumină fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică într-o existenţă cu adevărat vizibilă. Arta nu face decât să înceapă continuu“, spunea odinioară marele artist, subliniind rolul novator al artei şi rolul demiurgic al artistului. Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa, comuna Peştişani, din judeţul Gorj, într-o casă construită în întregime din lemn. Era cel de-al şaselea copil al plugarului C. Brâncuşi. Imaginea satului natal a fost păstrată cu sfinţenie de marele artist, mărturisind că „nu aş fi fost nimic şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile şi fântânile ei, care au însemnat, pentru mine, o adevărată Academie de Belle-Arte“.

După mama sa, Maria a lui Nicolae Radu din Hobiţa Gorjului, Brâncuşi era strâns legat de biserică, deoarece strămoşii lui fuseseră slujitori la sfintele altare, printr-o descendenţă de mai bine de 200 de ani. Mama şi-a dorit foarte mult ca fiul ei să devină preot în satul natal, neapucând însă să-şi vadă feciorul propovăduind Cuvântul Evangheliei şi gospodar de frunte, la casa lui, înconjurat de copii, aşa cum era obiceiul în viaţa ţăranului român. Doi dintre strămoşii marelui artist, doi preoţi văduvi, care mai târziu au îmbrăcat schima monahală sub numele de Ilie şi Cleopa, au ctitorit Schitul Locurele, de lângă Mănăstirea Lainici din judeţul Gorj. Nu a avut urmaşi, refuzând să se căsătorească pentru a-şi păstra deplina libertate de acţiune şi de creaţie. A avut, în schimb, fii spirituali, care „i-au dus în cele patru vânturi zestrea artistică şi spirituală“.

Marele artist îşi începe cursurile primare la Hobiţa şi le încheie la Brădiceni. Temperament iscoditor şi neliniştit, stăpânit de o puternică dorinţă de independenţă, pleacă foarte de timpuriu de acasă. Având doar 7 ani, părinţii l-au găsit „fugit în lume“, la Târgu Jiu, unde se angajase la o boiangerie, şi ca ucenic la o tâmplărie. La numai 13 ani (1893), vine la Craiova, angajându-se la prăvălia vestitului negustor Ion Zamfirescu, în a cărui casă este găzduit pe perioada studiilor. Aici, în puţinele clipe de răgaz pe care le avea la dispoziţie, reuşeste să cioplească, dintr-o lădiţă de portocale, o vioară, la care, după ce-i pune cele patru strune, cântă cu îndemânare. La prăvălia lui Zamfirescu îşi câştigă primii admiratori, la îndemnul cărora, în toamna anului 1894, se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. Domeniul pe care se specializează este sculptura lemnului (din această perioadă datează câteva sculpturi din lemn: o casetă, un dulap, două rame în stil rococo, după moda vieneză a timpului). În timpul studiilor este susţinut financiar de epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova şi în special de Toma Marocneanu, unchiul lui Nicolae Titulescu şi epitrop al Bisericii Madona, care locuia nu departe de Şcoala de Arte şi Meserii unde l-a remarcat. Singura condiţie era aceea de a cânta în strana bisericii, el având o voce foarte frumoasă. Întâlnirea cu această şcoală şi cu cetatea Băniei o va numi, metaforic, „Minunea întâie a vieţii mele. La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova, pentru a doua oară“. În anul 1898, termină cu succes cursurile Şcolii de Arte şi Meserii şi se îndreaptă către Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. Pasiunea sa pentru muzică nu se stinge nici în timpul facultăţii, el fiind pentru o perioadă membru al corului „Carmen“, condus de D. G. Chirescu.

În timpul studenţiei la Bucureşti îl are ca profesor pe Ion Georgescu, iar printre colegii săi s-au numărat: Fritz Stork, Dimitrie Mircea, Gh. Tudor. O duce destul de greu, iar puţinii bani pe care-i moşteneşte din vânzarea părţii sale de moştenire de la Hobiţa îi foloseşte pentru înscrierea la şcoală. Este nevoit să se angajeze lucrând după cursuri ca spălător de vase la o braserie situată pe strada Câmpineanu. Student sârguincios şi disciplinat, a atras atenţia profesorului său, care l-a remarcat, apreciindu-l pentru talentul său deosebit. Printre lucrările din timpul studenţiei se numără: Vitellius, bustul cunoscutului om politic oltean Gheorghe Chiţu, ambele executate în 1898, un Cap al lui Laocoon, în 1900, precum şi un Ecoşeu, răsplătit cu o medalie de bronz. Auzind de succesele sale, reprezenţanţii epitropiei Bisericii „Madona Dudu“ şi Consiliul Judeţean Dolj îi acordă tânărului artist, în anul 1900, o bursă anuală în valoare de 150 de lei. La 27 de ani i se încredinţează cea dintâi comandă pentru un monument public: bustul generalului Carol Davila.

În 1904 părăseşte România „fără alte mijloace decât cunoştiinţele însuşite“, iar după o lungă călătorie prin Austria, Ungaria şi Elveţia ajunge în capitala Franţei. Deşi la început mijloacele de vieţuire de aici au fost anevoioase, lucrând şi ca ospătar, norocul îi surâde din nou tânărului artist, care primeşte o bursă din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, la propunerea ambasadorului României la Paris, Grigorie Ghika. Face parte din rândul membrilor Asociaţiei „Cercle des etudiants roumains“ alături de: George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Dărăescu, Camil Ressu. Foarte importantă pentru cariera tânărului artist este experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez Rodin. Avea doar 30 de ani. Aici îl cunoaşte printre alţii şi pe Henri Coandă, cu care va lega o strânsă prietenie. Ştiind că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, Brâncuşi părăseşte atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi deschide propriul atelier. Este momentul în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum înainte va începe cascada marilor realizări artistice: „Ansamblul de la Buzău“, „Rugăciunea“ (operă care marchează „momentul depăşirii influenţei lui Rodin“), „Sărutul“, „Cuminţenia Pământului“. Toate aceste lucrări îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe piedestalul lumii artistice.
Din 1910 renunţă la modelaj şi pictură, pentru a practica cioplitul direct. Una dintre operele lucrate acum este „Sărutul“ („La Baiser“). Printre lucrările de mare valoare ale artistului mai amintim: „Muza adormită“ (1909), „Pasărea măiastră“ (1910), „Prometeu“ (1911). Lucrează mai apoi la o nouă operă, „unul dintre cele mai celebre şi cuprinzătoare portrete ale secolului XX“, aşa cum spunea A. H. Barr, „Mademoiselle Pogany“, lucrare ce a avut-o drept muză pe celebra pictoriţă Margit Pogany. „Poetul formelor cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex caracter tematic.

În 1918, marele artist realizează, în memoria eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial, prima versiune în lemn a „Coloanei fără şfârşit“. Abia în anul 1937, după ce fusese curtat de însuşi maharajahul Yeswant Raotolcar Bahadur, care dorea să-i constriască un templu, artistul se întoarce în ţară la invitaţia Aritinei Tătărăscu, preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, pentru a executa Monumentul de la Târgu Jiu, proiect început încă din 1918. Astfel, realizează tripticul „Masa Tăcerii“, „Poarta Sărutului“ şi „Coloana fără sfârşit“ (1937-1938). Pe lângă binecunoscuta temă populară, care se face simţită în mai toate operele marelui artist, ansamblul de la Târgu Jiu îmbracă şi o dimensiune spirituală: exprimarea sentimentului cosmic manifestat prin reunirea celor patru elemente fundamentale ale lumii – apă (pornind de la râul Jiu), pământ („Masa tăcerii“ care încorporează pământul), focul (flacăra care asigură triumful asupra morţii, în „Poarta Sărutului“) şi aer (avântul „Coloanei fără sfârşit“, care escaladează văzduhul în drumul spre veşnicie).Simbolul Ansamblului brâncuşian de la Târgu Jiu poate îmbrăca şi o dimensiune biblică: cele douăsprezece scaune, aşezate de jur împrejurul mesei, îi simbolizează pe cei 12 Apostoli, „Poarta sărutului“ descrie unitatea organică din interiorul familiei, iar „Coloana fără de sfârşit“ descrie ascensiunea permanentă a sufletului, care se odihneşte deplin în veşnicie. La 16 martie 1957, marele artist român Constantin Brâncuşi a trecut în veşnicie în atelierul său din Impasse Rosin din Paris. Artistul român care „în piatră, în blocul ei mut“ a simţit „ritmurile universale“. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse.

sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!