Laurențiu Barbu
Dorin Teodorescu (n. 1943 – d. 1999) a fost un tenor român născut în Timișoara. A fost profesor de canto al Universității de Muzică din București și director al Teatrului de Operetă din București”. Atât şi nimic mai mult scrie wikipedia despre MAESTRUL DORIN TEODORESCU. Cel care părea predestinat a-i urma „prinţului dintâi” al Operetei, maestrul Ion Dacian. Şi, totuşi…
Amiaz’ de primăvară. Stropi reci tulburau speranţele unei zile de martie (1999) care părea tăcută. Eram în redacţie. Scriam. La un moment dat, unul din colegi, extrem de agitat, ştiind că îl cunoscusem pe maestru şi făcusem câteva interviuri cu domnia sa, se-aruncă pe uşă, gâtuit: „Ve… vezi că anunţă la radio. A murit… a… Dorin Teodorescu”. M-am înnegrit. Nu ştiam ce să spun. Ştiam că făcea eforturi supraomeneşti să îşi revină grabnic după o boală necruţătoare, după o intevenţie chirurgicală, pregătindu-se să revină pe scenă în premiera spectacolului „Victoria şi-al ei husar” (unul din rolurile sale de suflet), alături de tânăra generaţie de artişti. Am izbucnit în plâns. Nu am fost în stare de altceva.
A doua zi, la prima oră, deşi dădusem deja ştirea, pe scurt, am telefonat urgent d-nei Mirescu, care era pe atunci secretar muzical al Teatrului de Operetă „Ion Dacian”al cărui director fusese maestrul, ajutandu-ma să obţin date pentru a scrie un articol mai amplu în memoria sa. Am primit faxul destul de repede, deşi toţi de acolo, erau muţi de durere. Se stinsese un OM, un ARTIST şi se aprindea, pentru totdeauna, o STEA în cer…
Scriam printre lacrimi. Şi iată de ce:
Dincolo de faptul că îl apreciam, recunoscându-i valoarea, dăruirea si strălucirea în lumea fascinantă a operetei, rememoram momentele în care îl cunoscusem dincolo de scenă. Pentru că primul meu articol în cariera de jurnalist i se datora.
În octombrie 1995 s-a întâmplat să mă angajez la Informaţia Prahovei. Mi s-a spus în prima zi să vin în două trei zile cu câteva articole, din diverse domenii. Cum pasiunea pentru muzică nu mă părăseşte niciodată, eram la curent cu evenimentele. De curând se încheiase la Bucureşti o nouă ediţie a Festivalului „George Enescu”; ştiam că participase, pentru prima dată şi Teatrul de Operetă care, la acea vreme avea la conducere pe maestrul Dorin Teodorescu (pe jumătate timişorean, pe jumătate ploieştean) iar la pupitru pe maestrul George Balint (ploieştean),cu spectacolul de anvergură „Porgy and Bess”.
M-am urcat a doua zi în tren şi am fugit la Bucureşti. La Teatrul de Operetă. M-am prezentat, am explicat că e prima zi de muncă şi încă nu am un ecuson, am fost primită sus. D-na Mirescu, secretarul literar, m-a rugat să aştept să vadă dacă dl. director mă poate primi. Şi… m-a primit. Tremuram printre amintirile din copilărie când îl văzusem de atâtea ori în Marco Polo, Vânzătorul de Păsări, Voievodul Ţiganilor… M-a primit cu bucurie, cu simplitate, ca un prieten vechi, El, Maestrul. Mi-a răspuns la întrebări cu o voce blândă zâmbind şi promiţându-mi că de câte ori voi avea nevoie vom discuta.
Luni, în ziarul Informaţia Prahovei, apărea articolul pe care, apoi, aveam să-l regăsesc afişat mărit, pe un perete în biroul său.
Au urmat alte interviuri, mai ales cu prilejul evenimentului dedicat aniversării a 45 de ani ai Teatrului de Operetă, imi amintesc ca şi-a amânat o şedinţă pentru pregătirea festivalului în ciuda răcelii căreia îi căzuse pradă, ca să putem face interviul. La fel de calm şi prietenos, la fel de asiduu şi dedicat atât muncii din lumina refectoarelor cât şi celei din biroul de director neobosit, fin, plin de muzică.
Aveam apoi, să regăsesc, spre marea mea bucurie fragmente din interviurile publicate de mine, inserate în cartea ce are să îi păstreze memoria.
O altă primăvară târzie… Maestrul e acolo sus, în chip de stea si ne cântă de parcă ne-ar arăta cu aceeaşi generozitate, cu chip de prinţ al muzicii calea spre frumos.
IN MEMORIAM DORIN TEODORESCU
Vedeta incontestabilă a operetei ultimelor decenii, dispărut prematur dintre noi în plină forţă creatoare; Dorin Teodorescu, a rămas un simbol pentru toţi iubitorii genului… si câte mai avea de înfăptuit!
După momentele de grea încercare prin care trecuse în anul 1998, dorea cu ardoare să se reântoarcă pe scena. Glasul său răsuna limpede şi relaxat în repetiţiile cu Victoria şi-al ei husar, spectacol cu care îşi pregătea revenirea la sfârşit de martie 1999, dar Dumnezeu a vrut altfel. A plecat prea repede să-i întâlnească pe Dacian şi pe Leonard al căror demn urmaş a fost.
,,Peste două săptămâni intram în repetiţii cu Liliacul. În aprilie avem de efectuat un turneu de zece zile în Israel cu Sivia şi My Fair Lady, iar în septembrie şi octombrie vom pleca în Germania cu două titluri pe care le vom juca în limba germană. Un alt mare proiect pe acest an este co-productia Omul din La Mancha.” – mărturisea Dorin în ultimul sau interviu din februarie 1999.
,,Pe Dorin Teodorescu l-am admirat din prima clipă când a urcat pe scena operetei bucureştene. Avea toate darurile dumnezeieşti pentru a realiza o carieră artistică strălucită: fizic impecabil, carisma de prinţ, voce de tenor caldă, egală în toate registrele, superbă în acut, dicţiune de cristal, inteligenţa scenică înnăscută…” – aşa l-a caracterizat muzicologul Viorel Cosma, aşa l-a îndrăgit publicul.
A apărea pe scenă a fost singura dorinţă şi plăcere a vieţii sale. Roluri ca: Ciprian Porumbescu, în Lăsaţi-mă să cânt, Şu-Chong în Tara surâsului, Tassilo în Contesa Maritza, Koltay în Victoria şi-al ei husar, Adam în Vânzătorul de păsări, Marco din Secretul lui Marco Polo, Mister X din Prinţesa circului, Barinkay din Voievodul ţiganilor şi multe altele i-au dat mari satisfacţii vocale şi scenice, dar au însumat ore de muncă neobosită, de căutări îndelungate, până la reuşită.
Ca profesor de canto al Universităţii de Muzică din Bucureşti, dar şi ca director al Operetei bucureştene, dorea să-şi găsească urmaşii, să găsească tineri care să se orienteze spre opereta ; gen aparent uşor datorită accesibilităţii. Toţi cei ce l-au iubit şi admirat sunt invitaţi să reasculte arii şi duete din operetele în care Dorin Teodorescu a strălucit: Voievodul ţiganilor de Johann Strauss, Văduva veselă, Paganini şi Tara surasului de Franz Lehar, Prinţesa circului şi Contesa Maritza de Emmerich Kalman, Victoria şi-al ei husar de Paul Abraham, Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino.
Dacă a reuşit să insufle tinerei generaţii dragostea sa pentru opereta, veţi putea constata în interpretarea tinerilor tenori: Alfredo Pascu, Răzvan Sararu, Marius Olteanu, Calin Brătescu, Liviu Îndricau, Marius Manea, Cătălin Mustaţa. Îşi dau concursul sopranele: Daniela Vlădescu, Silvia Sohterus, Doina Scripcaru, Mioara Manea Arvunescu, corul şi orchestra TNO, dirijor: Lucian Vlădescu.
Sursa: topromani.ro
