George Tutoveanu – catalizator spiritual al culturii bârlădene

George Tutoveanu, pseudonim al lui Gheorghe Ionescu, s-a născut la 20 noiembrie 1872, în Bârlad, judeţul Vaslui. Este fiul Catincăi şi al lui Gheorghe Ionescu, cântăreţ bisericesc.

În 1879 îşi începe învăţătura la „şcoala lui Robu” din Bârlad. Printre profesorii care au contribuit la formaţia sa pot fi amintiţi Ion Popescu (iniţiatorul revistei săptămânale „Semănătorul”, 1870-1876) şi Ştefan Neagoe (autor al unei Gramatici a limbii române pentru clasele gimnaziale „de ambe sexe”).

Mesteacăni albi, învinşi de lună,
Poeţi ai codrilor de brad,
Voi cari singuri stiţi povestea
Ce-o plânge Bistriţa pe vad;

George Tutoveanu

Anii petrecuţi la Şcoala Normală de Institutori din Bucureşti, terminată în 1897, îi oferă prilejul de a se apropia de C.I. Parhon (împreună cu care audia conferinţele socialiste din sala Sotir), de Ştefan Petică şi Iuliu Cezar Săvescu, de Al. Antemireanu.

În 1900, după ce funcţionase 3 ani ca institutor la Olteniţa, e transferat la Fălticeni, unde îi cunoaşte pe Mihail Sadoveanu şi pe Artur Gorovei. Trece şi pe la Focşani, iar în 1903 se stabileşte la Bârlad, lucrând în învăţământ până în 1933 şi rămânând în oraşul natal până la sfârşitul vieţii.

 În mai 1915 va întemeia, împreună cu Tudor Pamfile şi cu preotul Toma Chiricuţă, Academia Bârlădeană, societate frecventată în anii primului război mondial şi de Alexandru Vlahuţă, având şi ulterior numeroşi membri şi invitaţi de prestigiu. Amfitrioană era soţia lui Tutoveanu, poeta Zoe G. Frasin.

Pe drumuri de-ntuneric, am vennit
Cu sufletul învins de-atâta jale,
S-ascult, ca-n vremea când m-am îndrăgit,
Povestea sfânt-a glasurilor tale…

George Tutoveanu

Debutează, cu poezii şi epigrame, în 1887, la gazeta bârlădeană „Paloda” („Tutova”), unde din 1895 va fi şi redactor, iar în volum cu Albastru, plachetă apărută în 1902, urmată de La arme! (1913), Balade (1919) etc. Începând din 1898 semnează cu pseudonimul care l-a consacrat în „Revista modernă”, „Convorbiri literare”, „Literatură şi artă română”.

Intensa activitate de animator cultural se manifestă şi prin editarea unor reviste precum „Făt-Frumos” (1904-1906, 1909, împreună cu Emil Gârleanu şi Dimitrie Nanu), „Freamătul” (1912, apărută mai întâi la Tecuci în 1911), „Florile dalbe” (1919, împreună cu V. Voiculescu, Tudor Pamfile şi Mihail Lungianu), „Graiul nostru” (1925-1927), „Scrisul nostru” (1929-1931).

A mai colaborat la „Cosânzeana”, „Cele trei Crişuri”, „Familia”, „Junimea literară”, „Însemnări literare”, „Luceafărul”, „Miron Costin”, „Noua revistă română”, „Revista idealistă”, „Sămănătorul”, „Viaţa românească” etc. Este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români.

Sunt singur… din oraş, un semn de viaţă
N-ajunge pân’la mine… îngropat
Într-un măreţ mausoleu de gheaţă

George Tutoveanu

Nu atât valoarea versurilor lui Tutoveanu a făcut ca numele său să fie reţinut de istoria literară, cât mai ales devoţiunea cu care a ilustrat fenomenul denumit de Al. Dima „localismul creator”.

Asemenea poetului provensal Frederic Mistral (mult admirat de confratele român), el a crezut în ideea provinciei creatoare, unde talentele să se poată manifesta în cadrul unui cenaclu – cum era acela al Academiei Bârlădene – şi scriitorii să fie găzduiţi în periodice editate aici, chiar dacă de cele mai multe ori asemenea iniţiative erau puse în operă cu enorme dificultăţi.

Pe zare, tot apusul
E-un crâng de liliac;
Amurgu-n plopi suspină
Şi paserile tac.

George Tutoveanu

Dacă în activitatea de animator cultural, de întemeietor de reviste, Tutoveanu dovedeşte un entuziasm neobosit, un elan deseori copleşitor, în poezia pe care o cultivă răzbate doar temperamentul său echilibrat, generând o lirică senină, armonioasă, în cea mai autentică manieră tradiţionalistă.

 Deşi contemporan cu cele mai „neliniştite” spirite ale veacului, el se apropie prin vers mai degrabă de înaintaşi precum Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, iar predominantă rămâne factura sămănătoristă, cu toată atmosfera şi motivele ei.

Ascult ce străine-s cuvintele lor,
Străine… dar simt cum deodată
Tot sufletu-mi este văpaie de dor,
Şi faţa de lacrimi brăzdată:

George Tutoveanu

Nostalgia proprie sufletului moldav, muzicalitatea versurilor – în care ritmul şi rima constituiau condiţii obligatorii, puse în valoare de sonet, formă predilectă la Tutoveanu – elogiul adus peisajului natal şi eroilor neamului sunt câteva dintre însemnele unei lirici „de o cuminţenie desăvârşită” (G. Călinescu).

Timp de peste o jumătate de secol a fost catalizatorul spiritual al culturii bârlădene. A colaborat la ziare şi reviste, printre care: Adevărul ilustrat, Convorbiri literare, Cosânzeana, Curentul, Evenimentul, Familia, Flacăra, Foaia tinerimii, Freamătul literar, Gânduri bune, Graiul nostru, Iaşul literar, Junimea literară, Lectura, Revista Moldovei, România ilustrată, Sămănătorul, Tribuna, Universul literar, Păreri tutovene, etc.

Report

Articol publicat de Andreea Moțoc

Ce părere ai despre această postare?

14 points
Upvote Downvote

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Loading…

0