Laurențiu Barbu
Astăzi, în România şi peste tot în lume este multă suferinţă, mulţi oameni mor în jurul nostru, iar noi suntem spectatori îngânduraţi, nedumeriţi sau chiar speriaţi de faptul că moartea nu mai este doar subiect de film. Despre scenariul unui virus răvăşitor nu mai vorbim doar cu ochelari 3D. Cineva apropiat ca neam, vârstă sau profesie trăieşte inevitabila întâlnire cu suferinţa, cu boala, cu moartea. Uneori ni se prezintă lucrurile cu calm, ceea ce ne dă curaj, alteori citim peste tot, în media sau pe reţele de socializare, secvenţe, reportaje sau mesaje apocaliptice. Puterea de sinteză scade şi ea. Ne-am obişnuit ca orice eveniment, ştire, subiect, vacanţă şi alte lucruri frumoase să le păstrăm în amintire doar cât dorim sau chiar să ne descotorosim uşor de ele. Această criză sigur nu o vom uita. Am făcut o tradiţie din a pleda pentru dreptatea noastră şi nu pentru binele obştesc. Săvârşim adesea gesturi superficiale, cu convingerea că astăzi putem da „update” la orice, oricând.
Zarva nesfârşită de la serviciu şi agitaţia cotidiană, regulile sociale, aşezate uneori împotriva bunului-simţ, argumentele inepuizabile şi de neclintit pentru lenevirea întregii noastre fiinţe par a rămâne on hold. Totul este încetinit, totul se schimbă, se întoarce la ceva cum n-a mai fost sau cum am auzit doar la moşii şi strămoşii noştri.
Astăzi, când suntem izolaţi din cauza noii epidemii între pereţii caselor noastre, pe stradă, în supermarketuri, în mijloacele de transport, la oficiile publice, la birou şi chiar în pragul bisericilor nu mai sunt oameni.
Acum, când în grabă aştern ultimele slove ale acestui smerit text, m-am întors de la slujba Sfintei Liturghii săvârşită cu uşile închise. Măcar aici am întrecut-o pe bunica în poveştile vieţii. Pe drumul de întoarcere, cineva m-a întrebat, online, spre a păstra distanţarea socială: Cine şi ce sunt preoţii pentru societatea de astăzi? Pentru că nu sunt în cea mai bună formă dialogală, din cauza scăderii exerciţiului zilnic, i-am răspuns scurt: Preoţiisunt cei care stau între voi, care vă binecuvântează, vă însoțesc la bune și rele. Am continuat timid: Ştiți când îi este cel mai greu unui preot? Când slujeşte cu biserica goală. Mai ales unui preottânăr, care nu a prins tristul regim ateu, decât în grabă, şi care e plin în neputinţele sale de mult entuziasm pentru el şi pentru obştea sa.
Săvârşim toate slujbele potrivit hotărârilor, fără credincioşi, cu gândul şi nădejdea că toate acestea sunt rânduite spre binele nostru al tuturor, spre darul vieţii. Potrivit Părinţilor, putem să trăim în parte pregustarea Raiului, în comuniune cu Dumnezeu, indiferent de circumstanţe.
Deşi ne e greu şi nu dorim să ne obişnuim cu această stare de fapt, suntem chemaţi la un ceas prelungit de smerenie, de adâncire a rostirilor noastre, de strigăt pentru neputinţele noastre. Suntem chemaţi să privim la păcatele noastre şi nu la ale altora. Să păstrăm această linişte neîntâlnită în cetate.
Credincioşii de la unele parohii se bucură de transmiterea live (cu binecuvântare) a slujbelor de la bisericile lor, care s-au adăugat în aceste zile ca un balsam frumoaselor slujbe aşezate în bună rânduială eclesială în Catedrala Patriarhală şi transmise pentru toţi de către Radio şi Televiziunea TRINITAS. Este o strădanie folositoare, în perioadă de criză, în stare de urgenţă.
Dar cu siguranţă toţi credincioşii s-au bucurat de pomenirea la Sfântul Jertfelnic de către preotul lor slujitor. Ne-am adus aminte cu duioşie de toţi. Când suntem cu toţii prezenţi în biserică cu trupul, venim ca să ne străduim a fi prezenţi în duh. Cu siguranţă, lipsa prezenţei în trup nu ne împiedică a fi mai aproape în duh. Ne aduce mai aproape reînvierea dorinţei pentru lucrurile adevărate şi valorificarea autentică, reală a darului, sau mai bine spus a Darurilor.
În jurul unei singure Pâini şi al Potirului, spre pomenirea Lui, i-am pomenit smerit la proscomidie pe toţi credincioşii, recapitulând astfel, în taină, gândurile, rugăciunile, rugăminţile şi chiar relaţia duhovnicească cu fiecare, atât cât există ea, pentru că rostirea numelui fiecăruia şi aşezarea miridelor pentru ei pe Sfântul Disc înseamnă într-o formă sau alta recapitularea întregii persoane, prezentă în inimile noastre, în jurul lui Hristos.
În aceste zile, noi, preoţii, la biserică, dumneavoastră, credincioşii, la icoanele caselor, pomenim mai ales pomelnicul nescris al inimii, pe cei dragi: soţie, soţ, copii, mamă, tată, soră, frate, duhovnic, bunici, prieteni. Cu siguranţă, pentru fiecare cititor, lista poate continua. Răscolind prin adâncimile sufletului, acolo unde este păzit cu sfinţenie pomelnicul nescris, înfăşurat în multă discreţie, fiecare poate oricând mărturisi cu mult drag, cu multă sfială şi cu vocea tremurândă nume spre a le aşeza în gând de rugăciune către mila Celui Preaînalt, Doctorul sufletelor şi al trupurilor.
Să îi pomenim pe toţi cu drag, mai ales pe fraţii şi surorile noastre medici şi asistenţi medicali, care se fac în aceste clipe grele pentru neamul nostru mâinile întinse ale Vindecătorului a toate.
Conform estimărilor, probabil că uşile bisericilor vor rămâne în noaptea Sfintelor Paşti ferecate ca odinioară mormântul Domnului din care s-a înălţat şi se înalţă lumina Învierii.
Să facem Ierusalim duhovnicesc din fiecare colţişor al odăilor casei şi sufletului nostru. Bucuria şi Lumina Învierii vor străpunge orice zid, orice neputinţă, orice distanţă! Hristos Domnul vine la fiecare. Voi staţi acasă!
Un articol de: Pr. Ciprian Bâra
Sursa: ziarullumina.ro
