Cea mai răspândită legendă a Mărțișorului vorbește despre o bătrână răutăcioasă, pe nume Dochia, care avea un singur fiu, pe Dragobete. Acesta s-a căsătorit, iar nora Dochiei a avut o viață grea de îndurat și de suportat multe răutăți din partea soacrei.

Într-o zi geroasă de iarnă și-a trimis nora să culeagă fragi coapte din pădurea înzăpezită. Ascultătoare fiind aceasta a plecat în pădure după fragi plâgând de supărare.

În fața ei, în mijlocul pădurii, a apărut un bărbat chipeș care se numea Mărțișor și care a întrebat-o de ce este supărată și plânge?. Femeia tristă i-a povestit ce a cerut soacra ei și despre imposibilitatea de a-i duce fraguțele dorite întrucât este iarnă și acestea încă nu au apărut.

Cu puterile lui magice, Mărțișor a ajutat-o să-i ducă Dochiei fructele dorite scoțându-i din sân un buchețel de fragi. Vâzând fragii, bătrâna a crezut că a venit deja primăvara și a plecat cu oile la munte. Pe drum s-a făcut cald și a început să-și dea jos, pe rând, cele 9 cojoace. Un frig aspru a prins-o însă în vârful muntelui și a înghețat-o împreună cu animalele ei. Trupurile lor sunt identificate și astăzi în mai multe masive carpatice (Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râul Doamnei, Retezat, Semenic, etc).

O altă legendă populară, veche și interesantă din regiunea Bucovinei leagă tradiția mărțișorului de o eclipsă solară.

Legenda Mărțișorului spune că odată Soarele a coborât într-un sat la horă, având imaginea unui tânăr fecior. Un zmeu răuvoitor l-a răpit pe acesta dintre oameni și l-a închis după niște gratii groase de fier.

Această legendă spune că imediat după acest incident toți oamenii împreună cu animalele care au văzut Soarele au fost atât de supărați încât refuzau să mai vorbească, să râdă și să se distreze. Până și izvoarele de apă curgătoare ajungeau să sece de dorul feciorului.

Cu toate acestea, Legenda Mărțișorului mai spune că nimeni din acel sat nu avea îndrăzneala să il înfrunte pe zmeul răufăcător pentru a-l elibera pe soare.

Într-o zi un tânăr se hotărî să meargă să îl elibereze. Cu toate acestea, drumul a fost atât de lung încât a durat trei anotimpuri – vara, toamna și iarna. Toți sătenii și animalele au cedat din forțele lor și i-au dat tânărului putere pentru a-l înfrânge pe zmeu.

După o luptă destul de lungă cu zmeul, tânărul reuși să elibereze Soarele, bucurând întreaga lume. Soarele s-a ridicat pe cer și a reînviat întreaga natură. Cu toate acestea, tânărul salvator a murit , iar sângele acestuia s-a scurs în zăpada albă, dând naștere celor mai vii și frumos mirositoare flori.

Legenda Mărțișorului spune că de atunci fiecare persoană dăruiește câte un mărțișor celor dragi, format dintr-un șnur alb și unul roșu, albul simbolizând ghiocelul, iubire, puritate, iar roșul – sângele scurs al tânărului care a reușit să salveze Soarele.

Mârțișorul în tradiția populară românească

În tradiția populară românească luna martie se numește Mărțisor, acum începe aratul și semănatul, se curățâ livezile și grădinile, se scot stupii de la iernat și se “retează” fagurii de miere utilizați ca leac în medicina populară. Despre luna martie se spune că este cea mai nesănătoasă lună.

Martie a luat de la toate lunile câteva zile, ca să arate că el e mai tare, și de aceea el are mai multe zile decât lunile celelalte. Se mai spune că în martie, la lună nouă, gospodina ia mătura și, măturând, zice: “Marș din casă, puricii afară!” (sau “Bolile afară!”). Se face de trei ori și se crede că se scapă de purici sau de boli.

Tăranii spun ca urzica e buruiana lunii martie, deoarece aceasta este iute și în același timp tare, iar cine o mănâncă se întărește, fiind cea dintâi buruiană.

Luna Martie este luna în care strigoii și vârcolacii “umblă mai tare”, drept pentru care creștinii afumă casele cu tămâie spre a fi feriți de duhurile rele sau de vise urâte. În ceea ce privește prevestirea vremii se spune că dacă martie-i cu rouă, după Paști mult plouă, cu cat mai uscat va fi martie, cu atât mai umed va fi aprilie, tunetele din martie arată an mănos, dacă cântă cucul în luna martie, pe la început, are să fie anul mănos, dacă în martie nu poți semăna ovazul de ploi multe, atunci nici toamna nu vei putea semăna grâul de ploi multe. Altă tradiție spune că apa de ploaie din luna martie trebuie adunată deoarece e bună de multe lucruri. Se folosesc de ea fetele, spălandu-se pe obraz, zicându-se că întinde pielea.

Mărţişorul este o sărbătoare prag de trecere dintr-un anotimp în altul care celebrează venirea primaverii, când se fac tot felul de acte ritualice, ceremoniale pentru ca această trecere să se facă sub cele mai bune auspicii.

Dăruit de 1 martie, Mărțișorul este un obicei specific românesc cu o istorie de peste 8.000 de ani. Primele mărțișoare găsite de cercetători erau pietre mici de râu vopsite în alb și roșu, înșirate pe ață, care se pare că se purtau la gât. Culoarea albă semifica focul, sângele și soarele și era atribuită femeii – deci vieții. Albul, semnificând albul norilor și limpezimea apelor care era asociat cu înțelepciunea masculină. Șnurul mărțișorului semifica tocmai împletirea inseparabilă a celor două principii, feminin și masculin. În trecut, mărţişorul se punea la pomii fructiferi ceea ce înseamna că are o pronunţată funcţie de cult de fertilitate, dar înglobează şi altele de natură apotropaică pentru că fetele, ca să nu se lege vrăjuri de ele, se duceau şi-l aruncau pe mărţişor acolo unde se întorcea apa-ndărăt. Este considerat şi simbol al dragostei pentru că era dăruit reciproc, adică de către fete flăcăilor şi de către flăcăi fetelor. Dar nu numai atât. 

Mărțișor în Maramureș

Acest gest în Maramureş, păstrat și în zilele noastre şi în alte zone ale ţării era însoţit de dăruiri reciproce: fata îi dădea o pălărie flăcăului, flăcăul îi dădea fetei o furcă de tors frumos împistrită ( ornată). Pentru a marca cum se cuvine o sărbătoare atât de importantă în lumea satului, băieţii şi fetele organizează și astăzi petreceri, asemeni vergelurilor (joc țărănesc).

Fiecare fecior merge acasă la fata aleasă și curtată toată iarna înainte cu câteva ore de începerea vergelului și o conduce în sat ajutând-o să ducă coșarca (coșul) cu prăjituri și mâncare.

Până la miezul nopții fiecare făcău se duce cu perechea şi dansează ( joacă). După miezul nopții, fetele desfac coşercile, sau straiţe, cum se numesc în funcție de zonele folclorice ale Maramureșului. Le desfac şi scot din ele bunătățile aduse de acestea iar feciorii servesc pe toți participanții la eveniment cu horincă. Aceste petreceri, în fapt, sunt nişte ofrande rituale care au ca scop îmbunarea unor divinităţi pentru bunul mers al vieţii şi al activităţilor gospodăreşti de peste an. La fel şi darurile. Şi ele au aceeaşi menire. Darul în sine are o încărcătura magică şi nu este numai o legătură sentimentală între cei doi care se dăruiesc unul altuia, ci si o ofrandă adusă unor zeităţi care trebuie să aibe grijă ca totul să meargă bine pentru cel care dăruia şi cel care primea.

Cele mai vechi mărţişoare în Maramureș, erau cele din fire de lână care aveau canafi la capăt, de regulă din două culori care aveau o simbolistică, roşu este culoarea sângelui iar culoarea albă este culoarea purităţii. În unele sate se folosea şi culoarea verde care de asemenea are o foarte mare importanţă în lumea arhaică pentru că semnifica speranţa.

În trecut, Mărţisorul avea şi o funcţie socială pentru că diferenţia clasele sociale. Cei bogaţi întotdeauna adăugau la canafi monede de aur şi de argint care la rândul lor simbolizau bogăţie, respectiv puritate. Argintul, după cum șim din poveștile cu vampiri româneşti, însemna puritate şi de asemenea din descântecele străbune: Să rămâie curat, luminat ca arjintu strecurat Era deci etalonul purităţii. Sigur, cei care nu erau avuţi şi nu-şi permiteau multe lucruri lumeşti, foloseau doar o monedă de argint. Multe familii păstrau această monedă de argint găurită şi o transmiteau din generaţie în generaţie. Bănuţul nu se folosea însă doar la mărţişor, ci se făcea uz de el şi la marile sărbători. De pe el se spălau ritualic membrii familiei. Se aducea apă neîncepută, se punea banul şi se spălau de regulă înainte de răsăritul soarelui. Pe lângă mărţişorul din lână despre care am vorbit mai devreme, se mai făceau şi altele, din materie vegetală spre exemplu. Dacă ieşeau din zăpadă în timp util, ghioceii dar şi alte plante cu puteri magice deveneau mărţişoare. Bărbănocul era una dintre florile foarte folosite.

Obiceiul de purtare al mărţişorului era diferit, de la regiune la regiune, de la sat la sat. Se purta o zi, o săptămână, o lună sau chiar până când înflorea primul copac. De obicei acesta era porumbelul care se şi pricopsea cu mărţişorul, dacă purtătorul dorea, dacă nu atunci îi revenea unui cireş, măr, păr etc. Astfel se credea că rodul este stimulat şi va fi mai bogat.

Mărţişorul era purtat de toţi componenţii familiei, cu precădere de către femei dar şi de către fete şi feciori. Băieţii îl purtau la pălărie, în timp ce fetele îl purtau ba la piept, ba la şold, ce-i drept mai rar, dar se purta şi acolo. Mărţişorul se purta şi la gât, mai ales cel cu monede, obicei care certfică faptul că în vechime mărţişorul a fost plasat între talismane.

În trecut era credința că cei care poartă mărțișor vor avea noroc tot anul, drept urmare, fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr și-l țineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom. După aceea, cu șnurul legau creanga pomului, iar cu banul respectiv își cumpărau caș, pentru ca tot anul să le fie fața frumoasă și albă.

În această zi, bărbaţii oferă doamnelor şi domnişoarelor apropiate mărţişoare, despre care se consideră că sunt aducătoare de fericire si noroc. În Bucovina, însă, cei care primesc mărţişoarele sunt bărbaţii. În jurul mărțișorului au apărut o mulțime de legende și povești care mai sunt transmise celor tineri și astăzi.


Sursa: romaniaturistica.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!