La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, shopurile erau o afacere înfloritoare. Dorinţa lui Ceauşescu de a atrage valută forte în ţară a dus la dezvoltarea unei reţele impresionante de magazine destinate străinilor, precum şi la crearea unui departament specializat în cadrul Ministerului Comerţului, pentru aprovizionarea acestora cu produse occidentale.

Litoralul era împânzit de shopuri, pentru că aici soseau în fiecare vară zeci de mii de străini.„90% din cei care lucrau în shopuri erau turnători, restul de 10% erau piloşi. Era greu să obţii un loc, era foarte greu”, spune unul dintre shopiştii din acea perioadă. Bătălia maximă era să fii gestionar şi, pe cât posibil, să fii singurul gestionar. „Dacă erau un gestionar şi un lucrător sau doi gestionari, începea turnătoria”, mai spune aceeaşi sursă.

De la băuturi la gumă de mestecat

După angajare, shopistul trebuia să-şi creeze un sistem propriu de relaţii. Asta era, spun ei, marea aventură. Marfa se lua de la Bucureşti, de la Comturist, un departament al Ministerului Comerţului. Erau foarte bine organizaţi, băieţi foarte deştepţi, dar şpăgari. În funcţie de relaţiile pe care le aveai, magazinul era bine sau prost aprovizionat. Gestionarii căutau băuturi cât mai variate şi cele care se puteau dubla, care puteau fi cumpărate din alte surse, mai ieftin. Se vindea bine şi guma de mestecat, care era ieftină, dar bună ca şpagă, şi care, de asemenea, putea fi dublată de pe piaţă.

„Un mare boom în shopuri au fost electronicele. Casetofoanele. Nu cred că există constănţean să nu fi avut un radiocasetofon Sanyo, mono, cu un ceas într-o parte. Majoritatea veneau din shop-uri. Numai eu cred că am vândut 5.000. Apoi mai era băutura, în special dozele de Coca Cola, de Fanta, ciocolata Toblerone. Se vindeau foarte bine şi deodorantele, FA, Rexona, Lux. Mai erau lucrurile ţărăneşti tradiţionale, care se vindeau îndeosebi străinilor. Bine se vindeau şi blugii”, a subliniat fostul gestionar de shop.

Machidonii, cei mai buni clienţi

Cei mai importanţi clienţi ai acestor magazine erau machidonii. Majoritatea erau oieri şi aveau foarte mulţi bani cash. Îşi cumpărau orice. „Au fost un element de echilibru în veniturile noastre. După ei urmau turcii din Constanţa, apoi cei care lucrau pe şantierele internaţionale. Ei luau de obicei de la Comturist, din Bucureşti, dar şi din Constanţa, veneau cu nişte bonuri cu care puteau să-şi cumpere ce vroiau. Marinarii nu veneau, pentru că niciodată nu ajungeau la nivelul ăsta de plată. Preţurile erau mai ridicate ca în străinătate”, a declarat sursa citată. Evident, majoritatea românilor cumpărau ilegal. Shopistul vindea numai dacă îi cunoştea pe aceştia şi le făcea un curs de schimb, pentru că el avea de unde să ia valută. „Se puteau face foarte multe mânării, foarte multe. Tot ce puteai să dublezi la marfă se dubla”, mai spun shopiştii.

Controalele Poliţiei Economice

În fiecare hotel mare de pe litoral era un securist arondat. Aceştia se cunoşteau cu shopiştii şi de cele mai multe ori erau în bune relaţii de cooperare, adică primeau bucuroşi şpagă de la aceştia. Existau însă şi momente mai complicate, când Poliţia Economică, una dintre cele mai dure instituţii ale sistemului represiv al lui Ceauşescu, venea în control. Riscul era foarte mare, spun shopiştii: „Dacă te prindea contra legii atunci era ca în America. Te prindea, te lega. Au fost mulţi shopişti care au fost reţinuţi, dar şi alţii pe care nu îi călca nimeni, pentru că îşi făceau treaba sau erau sub acoperire”. În Constanţa, şeful Poliţiei Economice de atunci a devenit unul dintre primii şi cei mai mari afacerişti după revoluţie.

O avere într-o vară

Ideea lui Ceauşescu, de a atrage valută, a reuşit. Sursele RL spun că un shop de pe litoral avea o cifră de afaceri de câteva sute de mii de mărci, dolari sau lire sterline, dar cele bine amplasate puteau depăşi un milion. O parte din încasări ajungeau în buzunarele băieţilor deştepţi. „Erau shopişti care scoteau, pe perioada de vară, între 300.000 şi 500.000 de lei, banii lor. Erau ca un birou de schimb valutar. Foarte mulţi bani scoteau şi cârciumarii. Nici unul nu trăia din salariu”.

Afacere de familie

Shopuri au existat nu numai în Constanţa, ci şi în alte locuri unde existau români care aduceau valută. În anii ’70-’80, la Galaţi, de exemplu, funcţionau două astfel de magazine. shopuri, în care produsele capitalismului puteau fi cumpărate în valută. La primul dintre ele, cel de la Hotelul „Dunărea”, aveau acces turiştii şi marinarii străini, dar şi românii care ajungeau să deţină valută cu acordul autorităţilor. Cel de al doilea, de la Agenţia „Navlomar” din port, era pentru marinarii români. Primul shop funcţionase iniţial într-un magazin din centrul oraşului. Vitrina cu magnetofoane şi radiocasetofoane „mărci străine”, cosmetice şi sticle de whisky atrăgea zilnic zeci de gură cască. Devenise un fenomen generator de bancuri, aşa că shopul a fost mutat într-un spaţiu ferit de ochii lumii, în holul Hotelului „Dunărea”.

De altfel, magazinul era administrat de Oficiul Judeţean de Turism. Gestionară era doamna Gabor, o femeie energică şi pricepută la comerţ, iar vânzător era fiul său, Romică Gabor. Pe rafturile shopului erau de toate. În primul rând ţigările, de la „Kent”, „Marlboro”, „Salem” şi „Dunhill” la mărci dispărute din peisajul comercial autohton, ca „Philip Morris”, „St Moritz” sau „Peter Stuyvesant”. În topul cosmeticelor, supremaţia era deţinută de săpunurile „Fa” şi „Lux” şi deodorantele„Rexonna”, „Fa” şi „8 x 4″. Pe rafturile cu băuturi erau aproape în excusivitate băuturi tari, whisky „Johnny Walker” sau „Hennessy” ori coniac „Napoleon”. „Ţigările, băutura, cosmeticele, erau cele mai cumpărate. În primul rând ţigările şi în special «Kentul» şi «Marlboro», dar şi săpunurile şi spray-urile, care erau procurate în special pentru a fi date medicilor, când mergeai la o consultaţie sau ca să obţii un certificat medical”, îşi aminteşte Toni Luparu, un adolescent al anilor ’70, acum marinar. De fapt, produsele din shopuri deschideau orice uşă.

Blugi, radiocasetofoane, TV color, făină şi fasole

O perioadă, cât timp la punerea în funcţiune a instalaţiilor de la Sidex lucrau şi specialişti francezi, la Galaţi a fost la putere şi francul. Un pachet de ţigări putea fi cumpărat cu 50-80 de cenţi, un spray cu 3 dolari, un kilogram de cafea 3,5 dolari iar o ciocolată „Toblerone” cu 3 dolari. Un pachet de ţigări mai putea fi cumpărat şi de la Hotelul „Partidului”, de pe Faleza Dunării, dar acolo costa 21 de lei, adică un dolar şi 20 de cenţi, dublu faţă de preţul de la shop. „Ciocolata «Toblerone» o ştiu din anii aceia, dar am cumpărat abia acum, în ultimii ani. Ca o revanşă. Ne cumpăram casetofoane, un blug, un tricou, sau lucruri de care aveam nevoie pentru a-mi rezolva o problemă. Pentru cine avea mai mulţi bani, shopul oferea multe posibilităţi, de la «alain deloane» la televizoare şi combine”, spune Eugen Munteanu.

Se referă la oferta de haine şi electronice din shopuri. Puteau fi cumpăraţi blugi, în special „Levi’s” şi din ce în ce mai rar „Roy Rogers”- gloria anilor ’70, tricouri, pantofi „Adidas”, dar şi vedetele autohtone, cămăşi „Braiconf”, pantofi de „Clujana” şi „Partizanul” Bacău şi celebrele cojoace „alain delon” de la Vidra Orăştie. Pe rafturile cu aparatură electronică tronau şi televizoare color româneşti, marca „Cromatic”, dar şi radiocasetofoane, „Blaupunkt”, „Sony”, „Sanyo” sau „Maximal”. Un fapt interesant s-a întâmplat spre sfârşitul anilor ’80: „În perioada în care în autoservire nu mai găseai la liber decât conserve de peşte, creveţi vietnamezi, macaroane şi borcane cu ghiveci de legume, apăruseră şi la shop alimente uscate. Era ciudat să vezi, expuse într-un colţ, pungi cu făină, zahăr şi fasole”, îşi aminteşte Toni Luparu. Rafturile shopului din Galaţi devenise oglinda ofertelor pentru oamenii simpli ale celor două sisteme.

Încrengătura de pile şi relaţii

În jurul shopului se forma o veritabilă încrengătură de relaţii. Oficial, clienţii shopurilor erau străinii şi categorii restrânse de români, cum ar fi medicii care lucraseră o vreme în ţările arabe şi cei ce munciseră pe şantierele Arcom şi se întorceau cu valută în ţară. În acei ani, în porturile din Galaţi era o activitate intensă şi multe nave trebuiau să staţioneze în radă, la ancoră, aşteptându-şi intrarea în port pentru descărcare şi încărcare. Aşa că mai tot timpul anului braseriile şi restaurantele din centrul oraşului erau pline de „morocani”, cum li se spunea marinarilor străini, în special greci. În sezon, se adăugau grupurile de turişti, în special germani, care opreau şi la Galaţi, în tranzit spre mănăstirile din Nordul Moldovei. Marinarii şi turiştii erau principalele categorii de cumpărători oficiali. Lor li se adăugau cumpărătorii români, mulţi fiind activişti de partid, alţii find pur şi simplu persoane descurcăreţe.

Valuta se procura uşor, pentru că la cofetăriile „Dunărea” şi „Corso” roiau „bişniţarii”, care la rândul lor cumpărau dolarii şi mărcile de la marinarii străini. Un dolar se putea cumpăra cu de la 16 la 18 lei.

De la shop la duty-free

După 1989, shopurile s-au transformat în magazine de tip duty-free. În Constanţa, astfel de magazine mai există la graniţele cu Bulgaria, dar şi în zona liberă Agigea. La poarta 1 a Portului Constanţa există acum două astfel de magazine. Afacerile sunt înfloritoare, pentru că preţurile sunt sensibil mai mici decât în supermarketuri. Se cumpără de aici îndeosebi băuturi fine şi parfumuri, dar şi dulciuri şi diverse obiecte de lux, cum ar fi ceasuri scumpe.


Sursă articol: romanialibera.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!