Dintre toţi bărbaţii pe care i-a iubit Maria Tănase, grecul Clery Sachelarie, fost moșier și magistrat, cu 13 ani mai mare, i-a fost singurul soț din decembrie 1950 și până la moartea ei, pe 22 iunie 1963.

”Când a pus ochii pe Maria, grecul scăpătase, era complet lefter… Fără să se sinchisească, şi-a dus viaţa pe lângă ea fără să facă nimic. Întocmind de regulă austriace şi martingale (tipuri de pariuri) la curse, ospătându-se fără reţinere la Capşa, unde Maria rămânea nu o dată datoare costul prânzului…”

și-l amintește Gaby Michailescu, în cartea “Maria cea fără de moarte”.

Dar Maria l-a vrut și l-a iubit așa cum era. Lui i-a scris pe patul de moarte, lui i-a încredințat ultimele gânduri și rugăminți, lui i-a cerut iertare înainte de-a pleca așa cum și-a imaginat:

”Cu racheta o să sui
În tăria cerului
Şi fac haltă de-ajustare
Doar la cele două Care
Eu mă urc în carul mic
Şi c-un fir de borangic
Trag cu mine la plimbare
Tot tarafu-n Carul mare.”

„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierţi de tot, dacă poţi, de tot ce ţi-am putut pricinui. Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socoteşti moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au minţit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaşte. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, şi împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aştepta, tătuţă, oricât ţi-o place ţie să trăieşti. Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu ştiu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulţumesc pentru viaţa noastră (…) Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primavară și galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoție : Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…”

Cântecul, marea dragoste

Despre cântecul românesc, Maria Tănase spunea: „Interpretându-l, e cea mai mare satisfacţie pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele colectivităţii”. La ultimul concert susţinut înainte să moară, Maria Tănase a căzut pe scenă şi gurile rele din public au spus că artista ar fi beată. În realitate, trilurile Mariei Tănase fuseseră întrerupe de o boală galopantă. Aflase că are cancer la plămâni, în fază terminală, cu două săptămâni înainte de concert, dar a refuzat să-l anuleze. Pe patul de moarte, sprijinită pe pernă, în spitalul în care şi-a petrecut ultimele zile din viaţă, Maria Tănase le-a cântat asistentelor „Lung îi drumul Gorjului…”

A iubit cântecul la fel de mult cum a iubit viaţa. Moartea a aşteptat-o cu aceeaşi atitudine demnă cu care urca pe scenă. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, a chemat notarul şi i-a dictat testamentul. Şi-a implorat nepoţii să nu fumeze niciodată. A cerut să nu i se transforme înmormântarea într-un circ. „După moarte, corpul nescăldat, numai şters cu alcool să fie la dispozitia medicilor dacă vor considera că este cazul să se foloseasca de el la autopsie. Una dintre cele două cămăşi albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi puna pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi”, a scris Maria Tănase în testament. N-a vrut să i se pună în picioare pantofii care au chinuit-o toată viaţa pe scenă. N-a vrut parastase şi mascaradă. A cerut o pernă cu petale de trandafir.

„Dacă se va putea şi nu va fi greu aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apa să se facă o fântână şi în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist. Le doresc viaţă lungă şi sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum şi au considerat să mă cunoască după placul lor şi nu după caracterul şi firea mea. Îmbratisez pe toţi şi doresc să le fie viaţa îmbelsugată, liniştită, sănătoasă şi în voie bună!”,

au fost ultimele cuvinte scrise de Maria Tănase. „Pasărea Măiastră a României” a plecat pe 22 iunie 1963 să cânte în ceruri.