Când a apărut în peisajul Bucureștilor, la începutul anilor ’30, Palatul telefoanelor a fost deopotrivă o minunăție și un scandal. Minunăție pentru că era prima clădire construită pe o structură din oțel, în stil Art Deco, imitând turnurile amețitoare din New York (de altfel va și rămâne, multă vreme, cea mai înaltă clădire a capitalei). Un scandal, pentru că nașterea sa a fost posibilă doar prin dispariția terasei Oteteleșanu, vad al artiștilor și scriitorilor de câteva decenii. Pe timpuri, nu Capșa era locul predilect de întâlnire al scriitorilor, ci Oteteleșanu.

zona pentru spectacole a grădinii. sursa: ouatib.blogspot.com

Multe figuri celebre s-au întâlnit, iubit, urât și pălmuit la umbra platanilor impunători din grădină. În cartea sa Între Capșa și Corso, Vlaicu Bârna ne istorisește o întâmplare conflictuală, dar hazlie, de la jumătatea anilor ‘20: „Oamenii care treceau la acea oră de prânz pe Calea Victoriei au auzit vociferări, zgomot de mese răsturnate și pahare sparte, iar în ușa larg deschisă a localului numit Terasa Oteteleșanu a apărut, grăbit și roșu la față, un domn scund, într-un costum de lustrin negru, care, la întrebarea pusă de un curios oprit pe trotuar, a răspuns din mers, graseind cu o anumită emfază:

„Se bat scrrrrrriitorrii…”. De fapt, el încasase cu câteva clipe înainte două palme de la poetul George Gregorian și o luase din loc cât putuse de repede. […] Omul elegant cu haine de lustrin era faimosul Alexandru Bogdan-Pitești, moșier, om de afaceri, colecționar de artă și gazdă a unui salon literar prin care au trecut Arghezi, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Ion Vinea, Tudor Vianu și alții… Am auzit această întâmplare povestită de Al. Cazaban, de față fiind însuși poetul agresor, care zâmbea pe sub mustață, ușor jenat ca de o năzdrăvănie a tinereții, de care uitase.”[1]

Casa și grădina celebre i-au aparținut lui Iancu Oteteleșanu, devenind cunoscute prin seratele și balurile organizate de soția sa. După moartea proprietarului, ele sunt donate Academiei Române, care le dă pe mâna unor antreprenori. Aceștia transformă casa în restaurant și grădina în terasă, construind de asemenea în perimetrul ei o scenă. Aici vor avea loc nenumărate concerte și spectacole de operetă de-a lungul anilor, grădina Oteteleșanu fiind cunoscută de altfel ca locul de naștere al operetei române.[2]

E lesne de înțeles așadar de ce dispariția acestui spațiu definitoriu pentru capitală a fost întâmpinată cu multă emoție și revoltă. Iată cum semnala Realitatea ilustrată momentul, în numărul său din 26 februarie 1931: „Ultimul cenaclu literar și artistic, Terasa Oteteleșanu a dispărut sub loviturile târnăcoapelor. Pe locul unde se ridica vestitul local și-n grădina în care s-a născut operete română și de unde au pornit faimoasele succese de pe vremuri, se va ridica palatul uriaș al unei societăți particulare.

carte poștală interbelică. sursa: www.digibuc.ro
Terenul fostei terase Oteteleșanu, pe locul căreia s-a ridicat Palatul Telefoanelor; sursa: ziarul Dimineața, anul 1931.

La Terasă era locul de întâlnire al tuturor literaților dinainte de război și mulți artiști reputați azi și-au făcut debutul pe ospitaliera scenă, din parcul cu copaci străvechi. Iar sunetele târnăcoapelor par lovituri seci de ciocan, pe sicriul unor amintiri duioase. A dispărut Terasa. S-a dus ultimul cenaclu…”[3] Victor Eftimiu își exprima de asemenea deznădejdea într-un fragment din Portrete și amintiri, rememorând serile petrecute în grădină alături de familia Bulandra:
„Aș fi vrut să scriu despre această cafenea un articol emoționant, punctat cu lacrimile, melancolia și reflecțiile de rigoare. Dar, cu mâna pe inimă, vă mărturisesc că n-am în mine sursa amară cu care să stropesc molozul proaspăt de pe Podul Mogoșoaiei. Mi se rupe însă inima la gândul că s-au dus uriașii platani din parcul de la vale, platanii de sub stelele verilor bucureștene de demult… Acolo am trăit seri de feerie… la mesele din fund, uneori cu Paul Gusty, de cele mai multe ori cu soții Bulandra. Viorile cântau, privighetorile se alungau în tufișuri.”[4]

După dispariția terasei, scriitorii s-au mutat cu mic, cu mare, cu discuții și scandaluri, la cafeneaua Capșa. Iar Palatul telefoanelor a fost urmărit constant după aceea de ranchiună și de critici. Într-un număr din 1938 al Gazetei municipale este numit chiar „măgăoaie” și „siloz fără stil”, deși trecuseră câțiva ani de la inaugurare și bucureștenii se obișnuiseră cu imobilele înalte și mirajul micului New York: „O construcție în care s-au investit multe milioane este Palatul telefoanelor. Din punct de vedere estetic este un siloz fără nici un stil. O magazie pentru adăpostirea instalațiilor telefonice. Ca așezare, este chintesența destrăbălării din administrația comunală. Când vrea cineva să dea exemplu de turcism comunal, arată cu degetul măgăoaia de pe Calea Victoriei.”[5]

Judecata dură a articolului nu este însă mai deloc meritată, Palatul telefoanelor fiind unul dintre cele mai reușite exemple de Art Deco din capitală și din țară, și printre puținele tentative de imitare, fie ea și moderată, a „sgârie-norilor” americani. A fost construit după planurile arhitectului Edmond Van Saanen Algi, între 1931 și 1933, pe o structură de oțel provenit de la uzinele Reșița.

fotografie de Willy Pragher.

Și alte elemente au fost asigurate de companii autohtone, conform lui Niels Auner, cum ar fi instalațiile montate de Freres Sulzers S.A. București, tabla achiziționată de la uzinele Titan, plăcile de mozaic realizate de Vignali & Gâmbară și plăcile de plută pentru izolare provenite de la frații Wurm. Ascensoarele, în schimb, primele de acest fel din România, cu o viteză de 2,5 m pe secundă, au fost aduse din străinătate, precum și ramele ferestrelor și alte instalații[6]. După cum spune și naratorul din Cartea nunții de G. Călinescu, micul „sgârie-nor” aruncase o „umbră de Broadway pe Calea Victoriei”[7]. Din unghiul surprins de Willy Pragher în fotografia de mai jos, ai zice că e un mic colț de metropolă americană.

Cu ajutorul Realității ilustrate din martie 1935 (nr. 425) am descoperit și interiorul clădirii, așa cum arăta el în perioada interbelică, la scurt timp după inaugurare. Descris ca „un munte făurit din fer, nisip și ciment”, Palatul telefoanelor era cel puțin la fel de uimitor pentru contemporani și pe dinăuntru.

Holul de la parter al clădirii, cu harta lumii pe sticlă pe fundal

Dincolo de ușa ornată cu două pâlnii telefonice care există și astăzi, se dezlănțuia un întreg univers sonor și mașinist: „Împingem o poartă mare, grea, de culoare verde, străjuită de două pâlnii telefonice din nikel lucios, și ne aflăm în hall-ul societății de telefoane. Ne simțim intimidați de măreția locului, de gigantica hartă a României lucrată pe sticlă și care acoperă un perete întreg, lăsând o lumină galbenă să străbată.”[8] Putem zări această hartă inedită pe fundalul unei fotografii publicate în 1933 în revista Arhitectura. Înăuntrul clădirii se afla un adevărat furnicar de cca 700 de angajați, iar spectrul modernității și al tehnicii era pretutindeni.

Coborârea cu liftul la subsol era în sine o aventură situată de autorul articolului sub semnul progresului: „Forfoteală de uzină. Sonerii ce zbârnâe tăcut. Condee ce alunecă repezi pe hârtie. Tinere femei circulă cu paşi mărunţi. Sunt îmbrăcate în verde. Totul este verde în casa telefoanelor. Un ascensor rapid ne scoboară în subsol. Scoboară atât de repede încât o frică neînţeleasă ne cuprinde. Este frica de maşinism, o frică ce se aseamănă uneori cu frica de Dumnezeu. Dar fiindcă domnişoara ce mânuieşte cu mâini gingaşe această gigantică macara ne zâmbeşte, teama dispare.”[9]

Palatul Telefoanelor în perioada anilor ’30

Din volumul Ioanei Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, aflăm cât costau abonamentele în 1937: 750 de lei pe lună pentru 210 convorbiri (cu o medie de 7 convorbiri pe zi) și 850 de lei pentru 320 de convorbiri. Comercianții plăteau 1000 de lei. Oficiile poștale aveau încă din anii ’20 telefoane publice, la care puteau vorbi cu 2 lei pentru 3 minute cu Bucureștiul și cu 20 de lei cu provincia. Noaptea se plătea mai puțin[13]. La jumătatea anilor ’30, telefonul devenise atât de indispensabil pentru burghezia bucureșteană, încât chiar și câteva zile fără dânsul pot deveni o tragedie: „Bucureștenii s-au obișnuit să-și telefoneze, începând din zori și până seara târziu. Lovinescu ține în mână, prin receptor, toată lumea literară a Sburătorului, Camil Petrescu îl trezește pe Sebastian din somn, cu soneria din aparatul negru, ca să-i comunice ultima lui descoperire, atunci când i se strică telefonul Sebastian se simte pierdut, în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu personajele slabe își iau în ajutor tăria telefonului, care ascunde fața și fotografiază vocea, revistele își tipăresc pe prima pagină numărul la care se poate «chema» la redacție și numai Bacovia se lipsește cu totul, dintre scriitori, de beneficiile și neplăcerile noii invenții”.[14]


Sursa: viabucuresti.ro

Articole recomandate!